Plec, alături de un prieten din liceu, spre Chișinău. Urmează să ridic, la o masă rotundă în Basarabia, unele aspecte cu privire la jurnalism și anticorupție. Plec cu toți nasturii inimii desfăcuți.
Cunosc Basarabia. Am întâlnit-o încă de la douăzeci și trei de ani și am găsit-o adevărată. „Adevărat“ este un adjectiv tot mai rar în secolul al XXI-lea. Culegător de harfe, cum mă cunoașteți, cum mă anunță și rubrica, plec și pentru că acest drum spre Chișinău ar putea fi declarat drum universal al harfei, iar cavalerii care se trudesc întru harfă ar putea să facă pelerinaj spre Basarabia, ca spre o Mecca, ca spre un Santiago de Compostela al harfelor.
Plec din Ploiești, făcându-mi cuvenita cruce la Caragiale, protectorul călătorilor români (și nu numai) care umblă prin lume după momente și schițe. Nu trece mult și ating Mizilul. Ah, Mizilul! Merg umăr la umăr cu Nenea Iancu prin urbe. Nenea îmi arată, și parcă încep să văd enorm, parcă încep să simț monstruos. Văd: la nivelul României, Mizilul a înaintat până undeva prin 2002. Încă se poartă lanțul de aur, cum și lanțul de argint, gros, la gât, să fie frumos. Frumos le șade!
Văd un cocalar făcând ochi dulci unei benzinărițe, cu glumițe desprinse dintr-o antologie Romeo Fantastik, un clasic. Știu Mizilul, l-am mai scris, pe urmele lui Geo mi-am petrecut și eu cele 175 de minute necesare pentru a înțelege Mizilul, deci viața.
Un puradel întinde mâna spre mine. Îl iau repede: al cui ești, bă, tu? Ești din Cartier (n.m.: cartier al romilor din Mizil), nu? O știi pe Aldeza? Îl știi pe Arabis (n.m.: porecle adevărate ale eroilor unui reportaj pe care l-am făcut la Mizil la începutul anului)? Puradelul se sperie. Vine un băiat de la pompa de benzină și mi-l aleargă. Aproape că-l dă în stradă să-l calce o mașină de teren. Strig în urma lui să-l lase în pace, că n-a făcut nimic. Slavă Cerului, copilul e iute și scapă de furia oarbă a băiatului de la pompa de benzină.
Ah, Mizilul! Dacă te trece, omenește, nevoia, vei descoperi acest obicei local: în localuri, la toaletă, hârtia igienică este prevăzută cu un dispozitiv improvizat, cu lanț și lacăt, să nu se fure. Cât mă întâmplu în oraș, descind fetele de la Clubul Sportiv Râmnicu-Sărat. Nu-mi dau seama ce sport practică, deși am și eu – ziarist – patru competiții mari, internaționale, la activ, dintre care două ediții de Jocuri Olimpice. Constat că sportivele beau tutun, ca adolescenții, pe ascuns, și mă întristez.
Îmi notez întâmplări și nume. Întâmplare: un gras ras pe părțile laterale ale capului intră peste mine dând cu ușa de perete, intră în timp ce îmi deșertam bășica udului. Protestez cu privire la lipsa educației care se manifestă, la bază, prin ciocănitul în ușă. Grasul ras pe părțile laterale ale capului mă ia de-o aripă și își ia locul deasupra vasului de toaletă, fără alte explicații. Îmi notez numele acestei pizzerii: Tentant Pizza. Tentant, da. I-auzi!
Am turbinca deja plină de harfe și nici măcar n-am ajuns la Buzău – și se știe ce este Buzăul în lumea umorului involuntar. Intrăm în Buzău. Pe străzi – chiuieli. Ce se întâmplă, băi nene?, ne mirăm noi. Peisaj buzoian: tineri cu căpățânile scoase pe geamurile Daciilor, dar și ale unor mașini străine, tineri chiuind. Băi, să știi că ăștia au terminat liceul!, zic. Și așa e, domnule. Chiuiau tinerii absolvenți de la Buzău. Așa e obiceiul. Să umble prin oraș cu căpățânile scoase pe geamul autoturismelor și să strige „Hau-hau-hau!“.
E greu de precizat dacă deja am intrat în Moldova, buzoienii nu ar fi – nici să îi pici cu ceară – în asentimentul nostru dacă am scrie că Buzăul e al Moldovei. Ne mulțumim să constatăm că ne aflăm totuși, categoric, în România. Ne asumăm România. Mergem mai departe.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 486 / 08. 06. 2015.
