Home Analize Bâgu, o viață de fazan printre cerberii lui Marx

Bâgu, o viață de fazan printre cerberii lui Marx

0
275

Gheorghe Bâgu a fost arestat pe 14 octombrie 1948. Era eliberat în martie 1951, după ce văzuse chipul roşu-sângeriu al comunismului, pe traseul fenomenelor fatale Piteşti – Canal.

Începând cu 22 decembrie 1989 a plâns două săptămâni încontinuu, de bucurie: după patru decenii, nu mai era urmărit zilnic de Securitate. Astăzi, acest supravieţuitor calm stă la bloc şi aşteaptă zilele calde, ca să picteze pe balcon. Viaţa sa a învins deja memoria terifiantă a Piteştiului. Acolo unde a învăţat Luceafărul pe de rost. 92 de strofe pe care, la 85 de ani, Gheorghe Bâgu încă le recită fără greşeală.

Pe 14 octombrie 1948, Iaşiul era un oraş trist. Pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva devenise, dintr-o rutină religioasă, un act de curaj. Partidului nu-i trebuiau sfinţi. Gheorghe Bâgu avea 24 de ani şi era absolvent nelicenţiat de geologie şi pedagog la Liceul „Aurel Vlaicu”.

Era cald când l-au arestat. O seară de toamnă în care se plimba, fără sacou, printr-un Iaşi trist. Cineva îl trădase. Ajunsese cu o seară înainte în oraşul teilor lui Eminescu şi înnoptase la nişte colegi. A doua zi l-au invitat la o plimbare. „Eram doar în cămaşă, cu capul descoperit, şi a venit un prăpădit în faţa mea: Legitimaţia, vă rog! Mi-am dat seama că mă pârâseră. Îmi zice: Gata, hai la puşcărie!”.

Gheorghe Bâgu era simpatizant legionar. N-a fost niciodată un legionar „cu acte”. Îl desparte de mişcarea extremistă, care a atras ca un magnet tinerii intelectuali ai României interbelice, o concepţie prea boemă despre viaţă. Îi lipseşte, cu desăvârşire, înverşunarea. Nu poate fi radical. Un aspect foarte concret: nu crede că trebuie să renunţe la bucatele alese pentru un post creştinesc „clasic”. Gheorghe Bâgu gândeşte altfel: „Dacă Dumnezeu ne-a lăsat atâtea bunătăţi, de ce să nu ne bucurăm?”.

 

O ARESTARE LA SFÂRŞITUL ANILOR ’40: Solidaritatea celor care dorm pe cimentul udat cu urină

 
Săltat în urma unei delaţiuni, Gheorghe Bâgu a fost dus pe Strada Copou, într-o casă precum comunismul, frumoasă pe dinafară şi hidoasă înăuntru: „Era sediul Securităţii, avea o arhitectură superbă, dar după ce intrai vedeai numai mizerie. Era un miros infernal de tutun, ţigări peste tot. Am stat pe un scaun acolo până a venit un locotenent. Îl ştiam: repetent din clasa a treia de liceu.

Se făcea că nu mă cunoaşte. Mă întreabă: „Ce ai făcut, bre?”, îi spun: „N-am făcut nimic!”. Zice: „Du-l la etajul unu, fără şnur, curea, stilou şi verighetă”. M-a dus un lungău pe o sală întunecoasă, într-o beznă totală. Mă împinge, mă bagă acolo şi închide după mine. Căutam un pat să mă întind şi eu”. Atunci a auzit prima oară vocea altui prizonier şi a înţeles, pe deplin, gravitatea situaţiei.

Vocea nu i-a spus nimic memorabil, l-a întrebat cine este şi l-a invitat să stea jos. A făcut cunoştinţă cu solidaritatea celor închişi, condamnaţi fără proces să doarmă pe cimentul udat cu urină: „M-am culcat şi eu acolo, toţi îşi făceau nevoile pe jos, nu era nimic acolo, o ulcică, orice, unde să te uşurezi. M-au ţinut două săptămâni, nu aveam interogatorii, nimic, nu ştiam nici acuzaţiile”.

 

„O fi hoţ, da’ i-o fi şi foame…”

 

Într-o seară, lunganul s-a întors, l-a condus în stradă, de unde l-au preluat alte gărzi. L-au dus legat la tren, fără să-i spună nimeni nimic.A trecut pe lângă mai mulţi cunoscuţi, însă nimeni n-a avut curaj să-i vorbească. O bătrână care vindea plăcinte în gară a întrebat: „Cine e băiatul aista?”. Răspunsul venea invariabil, pe linie de Partid, şi era întotdeauna acelaşi: „Un bandit, un hoţ!”. Femeia i-a sfidat: „O fi hoţ, da’ i-o fi şi foame”. Şi i-a dat o plăcintă.

Trenul s-a mai oprit în Gara de Nord din Bucureşti. De aici, pe Bâgu l-au dus la sediul Ministerului de Interne. L-au băgat la camera 6. Acolo s-a întâlnit cu fostul avocat al Casei Regale, bătut măr. Când a intrat Bâgu, tocmai urina sânge. În celulă mai stăteau un funcţionar bancar şi un fabricant de mobilă de la Târgu Mureş, un ungur care nu vorbea bine româneşte. Avocatul l-a întrebat: „Ce ştii de afară, vin americanii?”.

Bâgu: „Nu ştiu nimic”. După gratii, un asemenea răspuns te ştampila automat drept spion. Colegii de celulă au început să vorbească în franceză, pentru a se feri de Bâgu. El i-a ascultat şi le-a dat replica, tot în franceză: „Domnilor, să vă fie ruşine! Eu nu sunt trădător!”.

 

Fochistul de la CFR ajunge anchetator

 

A stat acolo o lună, fără să fie interogat. Apoi, într-o seară, un gardian cu ceafa lată i-a zis atât: „Gata, bagajul şi haide!”. În maşină, păziţi cu puşti, au fost duşi în Calea Rahovei. După percheziţie, pe Bâgu l-au repartizat tot în celula şase: „Aici i-am găsit pe colonelul Lazarovici şi un muncitor din Găeşti, ţigan de treabă. Ăştia au fost camarazii mei!”.

La Rahova a fost mai bine: „Era mai cald aici, dar am făcut foametea”. A fost anchetat, la fel ca şi prietenii lui legionari. Toţi au spus acelaşi lucru: „Bâgu nu e legionar, dar ne simpatizează”. Anchetator a fost locotenentul Alexandrescu. Înainte să se înscrie în slujba Partidului, Alexandrescu era fochist la CFR.

Îl cunoştea pe unchiul lui Bâgu, celebru în toată familia – unchiul Vasile, care în război aderase la comunism şi se bucura de prietenia lui Gheorghiu Dej: „N-avea deloc şcoală, că altfel ministru îl punea Dej!”. Aşa că Alexandrescu i-a făcut o critică serioasă lui Gheorghe Bâgu fiindcă-şi „dezonorează” unchiul: „Ăla e om bun, şi tu? Un derbedeu!”.

După care palmele au început să curgă: „Dacă nu spui totul drept, să ştii că avem şi alte metode!”. L-a bătut fiindcă a îndrăznit să critice comunismul. Dialogul are ceva din Caragiale, dacă n-ar fi după un scenariu stalinist: „Cum îţi permiţi mă, nenorocitule?”. Bâgu, cu veşnicul lui aer inocent: „Păi nu scrie în cărţile comuniste că autocritica şi critica sunt arme de îndreptare?”.

„Apoi m-a înjurat şi m-a mai bătut un pic. Asta a fost toată ancheta”. La Rahova a stat trei luni şi a încasat cele mai barbare bătăi din viaţă: „Am luat una soră cu moartea! M-a adus înapoi în celulă pe pătură, inconştient…”. Bătaia asta are o poveste specială care îl aduce în scenă pe Strate Dan.

 

CRONICA SINUCIDERII UNUI CITITOR DE SCHOPENHAUER: „Fugea la întâlnirea cu iubita, disperat că nu se poate omorî”

 
Într-o noapte, în celula numărul 6 au adus un tânăr frumos, elegant şi introvertit. Nu voia să le spună un cuvânt colegilor de carceră. Ieşeau zorile când tânărul îl întreba pe Bâgu dacă nu are o ţigară. N-avea, dar i-a făcut rost de la Moş Iancu, un gardian care le dădea mucurile aruncate de anchetatori. Fumând, tânărul elegant şi introvertit a început să vorbească.

Numele lui: Strate Dan, student la Medicină, originar din Timişoara, orfan de mamă, fiul unui administrator de spital. Povestea lui ar putea lua oricând toate premiile literare puse în joc pentru proză scurtă. Strate Dan nu era legionar, îl citise în schimb pe filosoful Arthur Schopenhauer.

Lecturile din scepticul german l-au convins să se sinucidă atunci, cât era în plină putere, ca un suprem act de curaj. Strate Dan terminase pe primul loc anul III de facultate. Atunci era momentul. Ultima seară de libertate din viaţa lui a fost halucinantă: avea în buzunarul de la piept biletele pentru un spectacol la Operă. Îşi invitase iubita. Gândul sinuciderii însă îl rodea.

 

Pistolul care nu e bun de nimic

 

Ar fi vrut să se împuşte, să-şi împrăştie creierii pe pereţi într-un definitiv act de fermitate. Neavând pistol, l-a atacat pe gardianul de post de la Medicină. N-a vrut să îl omoare, avea copii. Aşa că a vârât o sticlă de sifon în fular şi l-a lovit pe nea Costache peste ceafă. Pistolul pe care tocmai îl capturase era însă unul de alarmă. Nu era bun de nimic, nu te puteai sinucide cu el.

Strate Dan fugea înspre Operă, la întâlnire, cu un pistol-jucărie în mână. „Era disperat că nu se poate omorî”, rememorează Bâgu. Strate a văzut o femeie-gardian cu armă şi a ameninţat-o cu pistolul lui de alarmă: „Dă-mi arma, că te omor, eu sunt legionar şi te împuşc!”. Femeia s-a speriat, a răcnit, s-a strâns lumea. Miliţia l-a arestat: „Ah, eşti legionar, la puşcărie cu tine!”.

Următoarele zile şi nopţi au trecut cu filosofie germană, Bâgu întorcându-l pe Schopenhauer pe toate părţile, încercând să-l convingă pe Strate că sinuciderea nu e o soluţie. Nefiind vinovat de legionarism, timişoreanul a cerut în repetate rânduri să i se dea drumul. „A făcut greva foamei zece zile, dormind pe ciment, jos. Şi era un frig, o iarnă…”. Până la urmă l-au eliberat. Bâgu l-a condus cu aceste ultime cuvinte: „Du-te în Dorohoi şi spune-i mamei mele unde sunt!”.

 

”Nu te mai sinucide, că ne omoară ăştia!”

 

În aprilie 1949, la proces, Bâgu s-a convins că Strate Dan era un om de cuvânt. Îi anunţase familia. A fost un om de cuvânt şi în privinţa sinuciderii: „Când am ieşit, m-am întâlnit cu un prieten, Ursuleanu, de la Dorohoi, care era tot la Medicină în Timişoara. El mi-a zis că Strate s-a otrăvit şi a murit în spital, la Colentina. A ţinut-o cu Schopenhauer până la capăt”.

Bătaia vecină cu moartea pe care a încasat-o Bâgu a fost pentru că juca ţintar toată noaptea cu Strate: „Ne făcuserăm nişte mototoale, ajunseserăm să vedem pe întuneric şi jucam, mutam toată noaptea. A venit comandantul Securităţii din Rahova, ne-o văzut şi a zis că nu e voie. Veniţi încoace! Ne-a băgat într-o carceră mică de tot, cât e un om, de trebuia să stai ghebos, înghesuit.

Şi eu l-am strigat pe Strate: «Ce faci, măi?». El zice: «Fac nişte sârme să mă omor». I-am zis şi eu: «Te salut, Dane, ne-om vedea pe lumea ailaltă»”. Pentru că au vorbit, i-au luat şi i-au dus la bătaie: „Laţi ne-au lăsat. Ne-am trezit a doua zi în celulă. Tot capul era plin de cucuie”. Primul lucru pe care l-a spus în dimineaţa aceea: „Măi, Strate, nu te mai omorî, mă, nu te mai sinucide, că ne omoară ăştia pe amândoi!”.

 

PROCESUL: „Am fost condamnat, într-o oră, la doi ani de închisoare. Am stat trei”

 

Pe 9 aprilie, Gheorghe Bâgu a fost condamnat într-un proces-mascaradă. Era vinovat de „omisiune de denunţ a unor legionari”. A fost încadrat în lotul „verde” din cadrul facultăţii sale, condus de Gheorghe Ispas. La proces a existat un singur acuzator public: „Ne-a acuzat că suntem feciori de moşieri, de chiaburi, că suntem legionari. Eu am luat cuvântul şi am spus că nu sunt aşa, dar cine să mă asculte? Mi-au dat doi ani, dar am făcut trei”.

După proces, l-au trimis la Jilava: „Aici stăteam unul peste altul! Nu pot descrie «în înghesuială». Şi erau fel de fel de oameni, n-aveai unde să-ţi faci nevoile. Puţini au supravieţuit la Piteşti, din generaţia mea. Şi eram tineri, nu mai trăieşte niciunul! Din lotul meu – 36 am intrat la Piteşti – nu ştiu dacă am ieşit 7 întregi. Apoi, au murit la Canal. Lucrai în noiembrie, în apă până la piept, prin bălţi. Cum să trăieşti?”.

De la Jilava i-au dus, pe 15 august, de Sfânta Maria, la Ploieşti, pe Stada Rudului. Acolo au fost încarceraţi o lună de zile: „Am stat cu hoţi, cu ţigani, făceau un scandal… Dar ăştia de drept comun aveau mâncare mai bună, ne-am refăcut. Lăsau fereastra deschisă, intra aer. Am dus-o bine cu ţiganii ceia!”. De la Ploieşti i-au dus la Piteşti, pioni de sacrificiu pe tabla de şah a unui experiment horror.

 

„M-au condamnat printr-o mascaradă, făcută de lichelele comuniste. Ce a fost mai rău pe la marginea satului, pe beţivi, pe ăia de nu aveau pământ, pe ăştia i-au pus şefi la partid, magistraţi, comandanţi. Şi uite, copiii lor sunt acum aici: Năstase, Geoană, feciori de securişti, de generali. Păi vă spun eu cine sunt generalii! Trădătorii care au venit cu divizia Tudor Vladimirescu – pe ăştia i-au făcut eroi ai neamului!” – Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

 

PE FRONT – Un cavalerist acuză: „Caii noştri au ajuns conserve pentru ruşi”

 

Gheorghe Bâgu e fiu de plutonier-major: „Tata a luptat şi în Primul, şi în al Doilea”. De fapt, povestea ar trebui să înceapă de aici: „În familia lor au fost 18 fraţi acasă, cinci flăcăi au plecat pe front, nu mai ştiu câţi s-au întors. Când s-a terminat Primul, pe tata l-a făcut plutonier, o rămas în armată, s-o căsătorit cu mama, care avea olecuţă de avere în Dorohoi”.

Averea era o casă bătrânească. Arhitectura ei rezistă acum doar turnată în acuarele, într-un tablou realizat de Gheorghe Bâgu, pictor amator şi boem nostalgic. Istoria familiei Bâgu a curs în matca dictată de sus, din cabinetele ca o stratosferă ale unor lideri prea paranoici, sau prea ezitanţi.

 

Familiile se reunesc printre gloanţe

 
„Tata o mers şi în Al Doilea. Eu, fiind refugiat în Oltenia, am dat Bacalaureatul acolo. Pe 1 iulie 1944 mi-a venit ordin de încorporare. Am fost cavalerist în Regimentul 8 Roşiori. Bacalaureaţii îi băgau la ofiţeri, restul la subofiţeri! România a greşit în război, cavaleria noastră a fost distrusă complet la Cotul Donului. 6.000 de cai au fost transformaţi în conserve pentru ruşi, să mănânce ei!

Ce fel de comandanţi au dus armatele noastre până la Stalingrad, desculţi, amărâţi, dezorganizaţi? Au fost incapabili, prost pregătiţi. Ce ne-a trebuit nouă să luăm Odessa, să fim cuceritori? 90.000 de oameni am pierdut acolo, cei mai mulţi băieţi tineri, cu tot viitorul în faţă…”. Gheorghe Bâgu a stat pe front până în noiembrie 1944: „Ruşii ne-au dat drumul acasă motivând că nu au nevoie de intelectuali în război.

Foarte bine! Am mers şi noi la facultate, dar era greu să avem activitate normală, erau bombardamente. Eu eram sărac, dormeam prin gări. Ţin minte cum veneau femeile cu ziare mari şi ziceau: «Luaţi cearceafuri!». Ne înveleam cu ele”. Ziarele erau pline de veşti despre noi „eroi ai patriei”. Bărbaţi tineri şi taţii lor, morţi pe front.

 

PRIMA IMPRESIE: Drumul spre iad e pavat cu petunii

 
Gheorghe Bâgu a ajuns la Piteşti în septembrie 1949. Prima impresie: „Era o seară splendidă, un început de toamnă, mirosea a petunie, m-a impresionat drumul ăsta, ne-au dus încolonaţi, păziţi cu puşti, copiii se jucau pe stradă, credeau că suntem nişte belele, şi noi eram nenorociţi, bătuţi, fărâmaţi.

Când am văzut clădirea frumoasă, cu alee, cu flori, pe dreapta, pe stânga, mi-a venit să plâng. De cum am intrat ne-au luat la anchetă: «Aici să fiţi oameni cinstiţi, că aţi fost nenorociţi până acum, dar Partidul are grijă de voi, vrea să vă scoată oameni, vă dă mâncare bună». Directorul era un tăntălău, cu trei clase primare, dar înfipt, cu haine frumoase pe el, bărbierit, noi – flămânzi, nemâncaţi de amar de vreme, vai de capul şi de zilele noastre! Norocul nostru că eram tineri, şi aveam rezistenţă bună”.

 

„Cea mai mare pedeapsă era duba! Când ne ducea dintr-un loc în altul ne vârau în dubă unii peste alţii şi ne închideau. Ne lăsau cu orele în soare. Oameni cădeau, leşinau, picau ca potârnichile. Pe mine m-a ajutat doar fizicul, eu n-am fost bolnav niciodată!” – Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

 

Mâine, puteţi citi pe evz.ro cum arată Eugen Ţurcanu, celebrul torţionar de la Piteşti, în amintirile lui Gheorghe Bâgu. Ele sunt dovada autentică a faptului că, la final, umanitatea poate triumfa în lupta cu memoria terifiantă a cerberilor comunişti.

 

Episodul II:

Cu un dosar „beton”, în care Piteştiul şi Canalul stăteau la loc de frunte, Gheorghe Bâgu nu putea avea alt destin în lumea mic-proletară a comunismului românesc.

Avea să rămână, pentru decenii, doar un lumpen, unul din acele personaje proscrise şi marginale, menite să subziste la periferia unei societăţi „noi” şi „luminoase”. Pentru Bâgu, viitorul socialist îşi developase nuanţele în întunericul teribil al închisorilor politice.

La ieşirea din tunelul sordid al reeducării îl aştepta „o viaţă de fazan”, cum îi place lui Bâgu să glumească astăzi. Îi fusese rezervată traiectoria tipică supravieţuitorului, într-un regim care regreta că nu-l ucisese când a avut ocazia.

Mereu trimis pe coclauri, departe de civilizaţia industrială a socialismului, „pe Bistriţa”, alături de „ingineri făcuţi din tabla înmulţirii”, Bâgu şi-a acceptat simplu destinul, mulţumindu-se că este încă în viaţă. După „excursia” de la Piteşti, asta era cu adevărat o victorie.

Pe neaşteptate, a mai venit una. La un control „de sus”, Bâgu a trebuit să ofere nişte explicaţii şi l-a impresionat pe profesorul-ministru Macovei, aparent un om cu „un cuvânt greu de spus în faţa lui Dej”. A doua zi, Gheorghe Bâgu era convocat la Bucureşti şi „făcut” ceea ce era deja: geolog.

 

PATIMILE DUPĂ ŢURCANU: „Surd şi chior l-o lăsat când i-o dat cu ciomagul”

 

Gheorghe Bâgu n-a experimentat direct cele mai oribile torturi de la Piteşti, însă ştie cum arată, pe termen lung, mutilările fizice şi sufleteşti prin care i-au trecut camarazii. Gheorghe Gheorghiu mai trăieşte. De multe ori i-a povestit lui Bâgu de ce anume a scăpat pentru că a fost expediat de la Piteşti la Canal. În rolul principal, poate cel mai cunoscut torţionar din comunismul românesc: Eugen Ţurcanu.

Portretul său, în sepia, a ajuns în cărţile de istorie. Fiecare deţinut care a trecut pe la Piteşti are o poveste personală în care Ţurcanu e distribuit, firesc, în rolul bestiei. Din amintirile victimelor care i-au supravieţuit călăului se degajă imaginea unui personaj paradoxal, complex în murdăria sa. Acest bărbat, despre care victimele sale spun că era frumos şi inteligent, dar satanic, avea o căutătură de criminal în serie: „Când se încrunta, te paraliza…”.

Puternic, Ţurcanu îşi dobora victimele doar dintr-o palmă. Când avea crize de isterie, doar Dumnezeu te mai putea scăpa viu. Gheorghe Bâgu îşi aminteşte: „Pe Gheorghiu l-o bătut ca pe un câine, l-o lăsat şi surd şi chior Ţurcanu când i-o dat cu ciomagul. L-o pus să stea cu un sac de treizeci de kilograme în spate, o stat aşa până o picat din picioare. Uite, om pe om ce-o fost în stare să facă. Dumnezeule ce-a fost acolo, la Piteşti, iadul pe pământ, nu vă puteţi închipui!”.

Bâgu l-a cunoscut pe Ţurcanu printr-o întâmplare biografică: „Soţia mea a fost colegă de liceu, de bancă, în ultimul an, în refugiu, la Sighişoara, cu nevasta lui. El a cunoscut chestia asta şi s-a aşezat lângă mine când l-o adus la Piteşti de la Suceava. Mi-a povestit mult de soţia lui, Oltea Saghin, aveau împreună o fetiţă. Plângea când se uita la poza lor. Tatăl Oltei o fost prefect, legionar, Ţurcanu o fost legionar şi el, şi o umblat cu puşca în mână în timpul Rebeliunii”.

 

Legea biologului Dollo, reinterpretată

 

Gheorghe Bâgu şi-a păstrat şi acum aerul inocent. Pe toate în viaţă le-a luat cum au venit, cu detaşarea omului care ştie că nu poate face rău nimănui: „Eu nu ştiam ce fel de om e Ţurcanu. Am discutat mult cu el până când a început el bătăile, până s-o făcut călău. Am discutat filosofie, mai multe”. Bâgu a fost de faţă la discuţiile „teoretice” care au precedat „reeducarea”.

„Eram în cameră, Pătrăşcanu n-a vorbit, Ghiţulescu din Târgu Jiu, doctor şi militar, legionar şi el, n-a vorbit. M-au pus pe mine să-mi zic părerea. Eu am făcut o asociere cu biologia. Am vorbit despre ireversibilitatea speciilor. Am luat exemplu legea biologului italian Dollo, care spune aşa: un organ pierdut în timpul evoluţiei nu mai revine niciodată. Un gastoropod apărut în apa sărată, fiindcă aşa a fost creat, s-a adaptat la uscat, în milioane de ani, şi pe urmă s-a redaptat la mediul acvatic.

În mediul acvatic trebuie să respire prin branhii, dar el respiră prin plămâni. Deci, branhiile pierdute în timpul evoluţiei nu mai apar, respiră prin nişte plămâni mai evoluaţi”. Concluzia se putea rezuma aşa: „Dacă legionarii de acum se lasă, nu mai apar legionari”. Vorbele lui Bâgu au fost interpretate de Ţurcanu drept o pledoarie pentru „reeducare”, aşa cum o gândea el, un proces sadic prin care victima probează că s-a „vindecat” devenind călău.

„Eu am zis ce ştiam eu din biologie, da’ Ţurcanu credea că’s bun pentru reeducare. Mi-a zis să-mi bat colegii”. Atunci, Gheorghe Bâgu, şi-a pierdut calmul şi a protestat: „Eu nu am dat o palmă toată viaţa mea şi nici n-o să dau”. Mai mult, Bâgu şi-a sfătuit camarazii să se ascundă sub pat, să scape de raidurile bătăuşilor. Ţurcanu şi-a ieşit din minţi, l-a lovit şi l-a trimit la „camera 7, la refractari, la moarte”.

Aşteptând sfârşitul, a învăţat poezii: „M-am găsit cu unul Tocilescu, cu altul Cojocaru din Paşcani, un plângăreţ, toată ziua se jelea, şi mai era un copil bun, Costin. Acolo am învăţat Luceafărul pe de rost, 92 de strofe. Mai ştiam şi eu, le recitam din Topârceanu. Acolo aşteptam moartea, că toţi aşteptam moartea acolo”. La 85 de ani încă recită fără greşeală, ca în transă.

 

ÎNCARNĂRILE RĂULUI: „Hristoşi” costumaţi şi „împărtăşanii” cu urină şi fecale

 

25 decembrie 1949 e posibil să fie una din cele mai infame zile din istoria comunismului românesc. Este ziua în care „fenomenul Piteşti” îşi începea demonstraţia oribilă despre capacitatea umanităţii de a produce răul. Mergem puţin în spate: după instalarea comuniştilor la cârma României postbelice, „reeducarea” a venit ca o idee „firească” pentru eliminarea elitelor studenţeşti, cu puternice repere şi modele într-un trecut recent care trebuia complet evacuat.

Situaţia era perfectă pentru cerberii noului regim: folosind eticheta „legionarismului”, autorităţile au arestat mii de tineri la sfârşitul anilor ’40, transformându-i pe unii în torţionari şi pe toţi în victime. Totul a început la Suceava, unde Alexandru Bogdanovici, el însuşi deţinut, a început „reeducarea” camarazilor săi de carceră. Curând însă, prin grija autorităţilor, avea să apară pe firmament un nume rămas în legenda macabră a comunismului românesc: Eugen Ţurcanu.

 

Varianta propagandei: operaţiune americană

 

„Iniţiaţii” de la Suceava au fost transferaţi la Piteşti, unde nebunia putea demara la scară largă. Formula era rotundă şi abjectă: deţinuţii, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliţi să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialităţile dinaintea încarcerării şi de a submina rezistenţa psihică a „subiecţilor”.

Gardienii i-au forţat să participe la sesiuni de instruire politică, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare şi îndemnuri la demascare pentru diferite abateri reale sau inventate. Practic, în câteva luni, închisoarea de la Piteşti s-a transformat într-un centru al nebuniei colective, în care prietenii se schingiuiau între ei, în care bătăile „de grup” deveniseră regula, iar „liturghiile negre” transformate în spectacolele macabre ale degradării totale.

În România începuturilor comuniste, „Hristoşi” costumaţi erau forţaţi să facă „împărtăşanii” cu urină şi fecale, spre deliciul demenţei ideologice. Abia în 1952, la mijlocul unei dispute politice staliniste între Gheorghe Gheorghiu Dej şi ministrul de Interne Teohari Georgescu, Piteştiul a fost închis. Torţionarii au fost judecaţi în secret pentru abuzurile comise şi peste douăzeci dintre ei condamnaţi la moarte.

Eugen Ţurcanu era executat în decembrie 1954, deşi abia opt ani mai târziu decesul său era înregistrat la Jilava. Regimul a clasat rapid „fenomenul”, prin vocea administratorilor săi: experimentul fusese rezultatul infiltrării agenţilor Statelor Unite şi ai Gărzii de Fier, cu scopul de a discredita organele legii din România.

 

SUB TEROAREA FOSTULUI MĂCELAR: „La Canal, cine avea peste patruzeci de ani murea”

 

În aprilie 1950, chiar înainte ca „reeducarea” să capete accente dramatice, pe Bâgu l-au trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră: „Eram mai rezistent fizic, au zis că oi fi bun! M-au întrebat: «Eşti sănătos, bă, vrei să munceşti?». Am zis că da. Aşa am ajuns”. Acolo, în fiecare dimineaţă trebuia să cânte acelaşi „şlagăr”: „Să ştergem pata negrilor greşeli trecute!”.

Cine nu cânta mânca bătaie: „Piteştiul a fost cu reeducarea, la Canal cu munca grea. Cine era trecut de patruzeci de ani murea, nu rezista la muncă. Cel mai mare comandant pe care l-am prins eu acolo a fost unul Zamfirescu, fost măcelar în Cernavodă, om rău şi prost, pe cât era de rău, pe atât era de prost. Îi bătea pe toţi cu care vorbea. Faptul că ne-au dus la muncă după ce ani de zile am stat închişi, jos, pe ciment, era un genocid! Mureau, zillnic, mureau…”.

Gheorghe Bâgu se consideră, totuşi, un om foarte norocos: „Am scăpat de torturile de la Piteşti doar fiindcă m-au trimis să mor la Canal! Acum, Gheorghe Bâgu e senin şi împlinit, deşi soţia a plecat de mult într-o lume mai bună. I-au rămas fata şi nepotul: „Fata e boieroaică, dar lasă să fie, că destul am fost eu necăjit, e medic chirurg la Urgenţe, doctor în ştiinţe medicale, şi hoţul ăsta mic, nepotul, s-a însurat, e şi el asistent universitar la Belle Arte. Mai are un examen şi îşi ia şi el doctoratul…”.

 

„Când a ajuns reeducarea şi la Canal, eu nu eram acolo, eram la Poarta Albă, iar am avut noroc, am scăpat, eram cu hoţii, trai acolo, cu mâncare!” Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

 

UN EPILOG ACASĂ LA TORŢIONAR: „E mult de când te-ai dus, e-o veşnicie”

 

Gheorghe Bâgu este construit dintr-un aluat special. Realizezi asta când, după câteva ore petrecute în compania sa, îşi scoate muzicuţa şi începe să cânte cu seninătatea omului pentru care toate poveştile depănate anterior sunt simple amintiri ale trecutului. În sufrageria apartamentului său din cartierul bucureştean Titan, Bâgu îşi începe dimineţile citind şi ascultând muzică clasică.

Are relaxarea omului care aşteaptă vara pentru a putea picta nestingherit pe balcon. În camera luminoasă, pereţii poartă pe umeri pânzele atinse de imaginaţia lui Bâgu. Unii ar spune despre el că este ca un personaj naiv din filmele lui Lars von Trier, în care răul e cameleonic, iar binele mereu o carte pierzătoare. Bătrânul ştie însă că supravieţuirea sa a învins deja memoria terifiantă a Piteştiului.

Oricât de mult rău ar fi îndurat, Bâgu nu şi-a modificat metabolismul optimist. Dovada autentică a faptului că, la final, umanitatea poate triumfa în lupta cu amintirea lui Ţurcanu: „Târziu am aflat că l-au împuşcat. Nici familia lui nu ştia asta. Îmi amintesc că, prin 1954, lucram la Câmpulung Moldovenesc, aveam centru în Iacobeni. Şi am mers să-i vizităm familia lui Ţurcanu, soţia mea fiind colegă cu nevasta lui. Avea o fetiţă de vreo cinci ani, Oltiţa, a pus-o să cânte la pian. Aşa frumos cânta: «E mult de când te-ai dus, e-o veşnicie…»”.

 

„Cumnatul lui Ţurcanu, Saghin, inginer, s-a luat de băutură. Oltea, soţia lui, s-a recăsătorit. Fata a făcut Medicina, s-a căsătorit cu un coleg şi a plecat din ţară. Ţurcanu era oleacă roşcat, că nu degeaba zice lumea, de la Creangă încoace, să te fereşti de omul cu capul roş şi de omul spân.”Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

 

O REVISTĂ RĂPUSĂ DE BĂTRÂNEŢE: „Aveam bani, am avut şi femeie de serviciu la sediu, acum…”

 

Gheorghe Bâgu îşi preţuieşte vechii prieteni legionari alături de care a navigat prin oceanul de incertitudini care a fost secolul trecut. Mai scrie la o revistă de-a lor, care apare sub egida Fundaţiei „George Manu”: „E tipărită lunar, dar cred că doar anul ăsta mai trăieşte, după care o să moară şi ea, de bătrâneţe. E hodoroagă, ca noi”.

Criza financiară a ajuns şi aici: „Înainte distribuiam 2.500 de bucăţi, acum nu ştiu dacă mai facem 1.000. Aveam abonaţi, cei mai mulţi din diaspora. Aveam bani, am avut şi femeie de serviciu la sediu, acum s-a slăbit totul, nu mai merge”. Revista e condusă de un veteran de 96 de ani care i-a fost asistent lui Nae Ionescu: „Picioarele nu-l mai ajută, dar capul… capul e bun”.

Pe Bâgu, la revistă l-au chemat pentru că i-au îndrăgit scrisul. „Destul am mâncat eu bătaie pentru ei”, spune, fără patimă, bătrânul care păstrează accentul aparte al Dorohoiului natal. În 1991, Gheorghe Bâgu, secretar fidel al propriei vieţi fabuloase, şi-a publicat primul volum de memorii: „Mărturisiri din întuneric”. Tirajul, 5.000 de exemplare, s-a epuizat rapid. Scrie, într-adevăr, bine.

 

„M-am nimerit la o lansare lângă Ana Blandiana, mama răniţilor, şi mi-a vorbit frumos. Mi-a spus că, la Memorialul de la Sighet, mi-a pus poza la loc de cinste printre victimele comunismului românesc. Eu n-am apucat să ajung să văd.”Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

 

ÎN ŞOAPTĂ: „Ne povesteam peripeţiile noaptea, pe întuneric”

 

Comunismul românesc nu discrimina pe criterii de sex. Soţia lui Gheorghe Bâgu a făcut şi ea puşcărie. Istoria e la fel de absurdă şi nedreaptă: „Era studentă la Iaşi, la matematici, şi a plecat din cămin cu câteva fete la biserică. Atât a făcut. În 1948 ne-au ridicat pe amândoi. Au condamnat-o la doi ani. A stat la Suceava şi pe urmă la Mislea”. Doamna Bâgu a fost eliberată cu câteva luni mai devreme.

Şi, deşi închisoarea politică nu e niciodată o vacanţă, experienţa sa nu a fost atât de neagră ca a lui Gheorghe Bâgu: „A îndurat şi ea, săraca! Dar fetele au avut o conduită mai frumoasă, au fost prietene, iar când au ieşit s-au căutat. Băieţii au făcut ca Ţurcanu – ciomege! Mult mai răi…”. În deceniile apăsătoare care au urmat, soţii Bâgu n-au putut totuşi să tacă. „Ne povesteam în secret peripeţiile, noaptea, pe întuneric”, îşi aminteşte bătrânul. Trecutul terifiant trebuia îmblânzit într-un fel, iar memoriile exorcizate prin depănare.

 

„Scriam prin munţi”

 

Câteodată, Bâgu scria. Tentaţia era ferventă şi irezistibilă: „Scriam. Scriam pe ascuns şi păstram materialul. Scriam prin munţi, cât stăteam cu geologia mea”. Partidul vedea însă tot, prin zecile de mii de ochi albaştri. „M-a şi pârât cineva, în ultimii ani înainte de Revoluţie am fost urmărit rău, rău de tot. Când am venit în Bucureşti, pensionar de acuma, m-au luat în primire, cerându-mi să fiu turnător, să pârăsc.

N-am acceptat! M-a ameninţat un gras, Ionescu, care îmi povestea cum a bătut el, cum a omorât. Asta a fost prin august 1989, apoi a venit Revoluţia şi am scăpat. N-am mai auzit nimic de oamenii ăia, nu i-am mai văzut niciodată”. Apoi, 1990 a venit cu speranţă, spulberată repede de realitatea mineriadelor.

Bâgu îşi aminteşte şi astăzi că mergea în Piaţa Universităţii împreuna cu familia, aprindea lumânări şi cânta. Au urmat frica, zilele acelui iunie de coşmar şi o decizie cât o concluzie grea peste soarta noii democraţii: „N-am mai mers la vot, am văzut eu care e situaţia”.

 

„Când au venit minerii nu mai ştiam ce să credem. Ce e, mă, pe pământul ăsta? Pe urmă ne-am dat seama că i-a chemat licheaua de Iliescu. Eu l-am cunoscut şi înainte, fiindcă volumele mele de specialitate la el le-am publicat, la Editura Tehnică. Ne-a dat cafea, s-a purtat foarte frumos, mai-mai că-l iubeam!” – Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

„Nu sunt înverşunat, de asta şi apreciez viaţa, tot timpul am fost optimist. Mulţumesc lui Dumnezeu că am fost sănătos mereu!”Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

 

Articolele despre Gheorghe Bâgu, scrise în colaborare cu Vlad Stoicescu, au apărut pe www.evz.ro, pe 29 si 30.03.2009.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here