Home Portrete Aurolacul-simbol al României

Aurolacul-simbol al României

0
33
Alin Iordache. Credit foto: Arhiva personală
În 2000, Alin Iordache a fost fotografiat gol. Plângea isteric într-o staţie de tramvai din cartierul bucureştean Rahova. Imaginea a făcut înconjurul lumii şi a definit România în tranziţie. Zece ani mai târziu, l-am găsit pe copilul străzii. Este la închisoare, numără zilele până la liberare şi speră la un nou început.

Imaginea copilului gol, plângând într-o staţie de tramvai din Bucureşti, face parte, vrem-nu vrem (nu vrem), din „albumul de familie” al României. E greu de crezut că un asemenea instantaneu dezolant se află la numai zece ani distanţă de noi. Imaginea surprinsă la 24 iulie 2000 de Eugen Salabaşev, fotoreporterul român al „Associated ­Press”, a fost preluată de ziarele din Occident şi prezentată ca simbol al României în tranziţie.
Modul în care societatea românească şi Occidentul s-au raportat la copilul gol şi la zecile de mii de copii ai străzii este fundamental greşit. Copiii nimănui au fost ajutaţi să trăiască. Nimeni nu şi-a pus însă problema ce se va întâmpla cu aceşti copii atunci când nu vor mai fi copiii străzii şi vor deveni oamenii străzii, maturi şi puternici, hotărâţi să supravieţuiască într-un mediu care nu le dă nicio şansă. Scenariul este firesc şi tocmai de aceea înspăimântător. Foştii copii ai străzii devin infractori. Stau câţiva ani în puşcării apoi ies pe străzi la fel de nepregătiţi pentru viaţă. Şi ciclul se reia. Reporterii „Adevărul” au vrut să vadă cum a crescut copilul care a şocat Occidentul. Şi l-au găsit. E la puşcărie.
Deznădejdea
Era 24 iulie 2000, o zi de luni, când Alin Gheorghiţă Iordache, copil al străzii, fugit dintr-un sat de ţigani de lângă Roman, şi-a dat hainele jos de disperare. Avea 13 ani şi cerşea deja de mai mult de doi ani prin Bucureşti. Inhala aurolac, trăia prin canale şi cânta manele în tramvaiul 32, pe traseul Piaţa Unirii – cartierul Rahova. În acea dimineaţă nu avea niciun ban iar oamenii din vagoane îl priveau nepăsători. Era vară, se terminase Campionatul European de fotbal, se terminase „Generaţia de Aur”, se terminase Hagi, se terminase tot. Răsărea Vadim, apunea FNI, venea deznădejdea. Oamenii voiau doar să fie lăsaţi în pace. La Piaţa Rahova din Bucureşti, dement de aurolac şi disperat, Alin Iordache şi-a dat hainele jos, le-a pus pe şinele de tramvai şi a început să plângă nervos. Primul tramvai a trecut peste hainele lui şi le-a făcut zdrenţe. Abia atunci şi-a dat seama Alin Iordache că se află gol, în mijlocul unui oraş căruia puţin îi pasă.
Zece îngheţate pe zi
Eugen Salabaşev, fotoreporter la redacţia din Bucureşti a agenţiei de presă „Associated Press”, mergea la serviciu când a văzut un copil dezbrăcat, privind cu lacrimi în ochi către călătorii dintr-un tramvai oprit în staţia „Parc Rahova”, azi „Piaţa Rahova”. L-a fotografiat şi s-a apropiat apoi de el. „L-am dus la un second-hand cu «orice articol două mii».I-am luat un tricou mai lung ca să-i acopere goliciunea, pantaloni de mărimea lui nu am găsit. Dar i-am lăsat nişte bani ca să-şi ia el. Am vorbit un pic cu el. A zis că a fugit de acasă pentru că oricum în Bucureşti trăia mai bine decât în satul lui şi că în Bucureşti, din cerşit, mânca şi zece îngheţate pe zi. La Roman nu mâncase nicio îngheţată”, şi-a amintit Salabaşev. Alibiul pentru izolarea României După ce a ieşit din „second-hand”, fotograful şi-a văzut de viaţa lui. A trimis poza la „Associated Press”.
Poza a fost imediat cumpărată de mai multe ziare din Europa. Printre ele şi cel mai cunoscut ziar din Germania, „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Tot în Germania, în ziarul münchenez „Süddeutsche Zeitung”, fotografia a apărut pe prima pagină cu titlul „Lăsat singur” şi cu explicaţia: „Premierul român, Mugur Isărescu, a încercat să rezolve problema copiilor străzii, însă birocraţia din România face ca banii să nu ajungă la cei care au nevoie”. În Germania, fotografia a făcut mare vâlvă, în contextul în care nemţii se opuneau cu stoicism integrării României în structurile europene. În articolul „O fotografie care naşte întrebări”, jurnaliştii de la „Der Tagesspiegel” se întrebau „cum e posibil să existe asemenea scene în capitala unei ţări care bate la uşile Uniunii Europene?” şi „Preşedintele Constantinescu trebuie blamat de Europa fiindcă nu are grijă de copiii din ţara sa. Românii câştigă lunar între 50 şi 170 de mărci germane în condiţiile în care un kilogram de cafea costă 20 de mărci”.

Mecanismul milei
Salabaşev continuă povestea lui Alin: „Ziua următoare mi-au spus să găsesc băiatul şi să fac povestea lui. L-am căutat o zi întreagă prin cartierul Rahova şi până la urmă l-am găsit. L-am dus la un centru de copii ai străzii de pe lângă Parcul Carol”. În săptămânile care au urmat, reporteri din Germania şi Austria au venit în România pentru a scrie povestea lui Alin Iordache. Televiziunea „Pro 7″ a filmat un documentar. Cum-necum, povestea a fost romanţată: copil român, cerşind în tramvai, bătut de călători şi azvârlit pe trotuar ca un câine. Pentru occidentali, România a căpătat chipul şi asemănarea copilului tuns „castron”, care plânge cu mâinile prinse de cătuşe invizibile. România era, aşadar, o junglă.

„Cum e posibil să existe asemenea scene în capitala unei ţări care bate la uşile Uniunii Europene?” „Der Tagesspiegel” ziar din Germania
„A plecat fără să-şi ia rămas bun”

După ce a stârnit atenţia occidentalilor, Alin Iordache a fost preluat de Asociaţia „Concordia”, înfiinţată în anul 1991 de către preotul austriac Georg Sporschill, care avea ca scop ajutarea copiilor fără adăpost din Europa de Est. Alin a stat în casele Concordia din Bucureşti şi de lângă Ploieşti vreme de şapte ani. A mers la şcoală până în clasa a şaptea. În cei şapte ani a evadat de mai multe ori, revenind pe străzile din Bucureşti. Era dependent de aurolac şi de libertate. Se întorcea, însă, de fiecare dată, flămând.

George Zaharia, unul dintre coordonatorii Asociaţiei „Concordia”, şi-a amintit de Alin: „A fost prima mea provocare pentru că el nu era ca ceilalţi copii cu care mai lucrasem. Era hiperactiv, dezinhibat, nu cunoştea cenzura, căuta tot timpul să capteze atenţia, accepta greu activităţile, regulile, era agresiv în momentele de frustrare, avea un limbaj vulgar, era instinctual, instabil, cu tendinţe exhibiţioniste. Era însă comunicativ, prietenos, avea un suflet bun şi mai avea un mers al lui amplu-legănat şi foarte amuzant. Cânta, avea o voce bunicică, dar fuma şi apoi marea lui problemă era aurolacul. Am încercat să-l integrăm în sistemul nostru de formare profesională, dar a plecat din nou. Treptat, drogul l-a controlat tot mai mult, iar revenirile la noi au fost tot mai rare. Ultima oară ne-am văzut acum vreo doi ani, a venit la mine, era foarte drogat cu aurolac. L-am găzduit peste noapte, iar a doua zi a plecat fără să-şi ia rămas bun”.
Reîntors pe străzi, Alin Iordache s-a aciuat pe lângă borfaşii care trăiesc în pasajul de la Mărăşeşti. De acolo a fost ridicat de către poliţişti anul trecut, după ce o prostituată l-a acuzat de tâlhărie. A spus despre Alin că a bătut-o şi i-a furat telefonul mobil. Astăzi, Iordache îşi ispăşeşte pedeapsa de doi ani şi două luni în secţia „Valu lui Traian” a Penitenciarului Poarta Albă, din judeţul Constanţa.

Curiosul caz al lui „Salam Boschetaru'”

În august 2010 l-am găsit pe Alin Iordache, ajuns acum la 23 de ani, după gratiile penitenciarului de la Valu lui Traian. Cântă în continuare manele printre deţinuţi (e poreclit Salam boschetaru’), s-a umplut de tatuaje (pe un braţ are tatuat un om care urinează) şi nu mai suportă detenţia. Vrea să o ia de la capăt încă o dată, să se angajeze, neştiind că şi pentru desfundat WC-uri îţi trebuie un cazier curat. Peste câteva săptămâni intră la o comisie care va decide dacă poate fi eliberat pentru bună purtare sau îşi ispăşeşte toată pedeapsa de doi ani şi două luni. Mai jos sunt gândurile şi aspiraţiile unui om care a fost copil al străzii dar şi emblemă a României.

Când ai zece ani, îţi moare o soră aruncată în fântână iar tatăl sfârşeşte beat, cu capul într-un piron, şi toţi în jurul tău sunt beţi şi mănâncă mămăligă stricată, înseamnă că nu te afli la locul potrivit. Şi atunci fugi la Bucureşti, tragi aurolac, te complaci în concubinaj de la 12 ani şi încerci să trăieşti. Despre asta este vorba.
De ce ai fugit de acasă?
Alin Iordache: Am fugit de la zece ani de acasă, din judeţul Neamţ, Valea Ursului, satul Chilii. De sărăcie, de ce să fug? Trăiam numai printre ţigani acolo. Eram şapte fraţi când am plecat. Dar două surori au murit. Una de cancer la sân şi alta, săraca Agripina, a fost aruncată în fântână. Cine a aruncat-o… nu ştiu. Şi tata a murit. Era beat şi a căzut cu capul într-un piron. Şi la zece ani am plecat de acasă. M-am trezit în Gara de Nord, nu ştiam nici să vorbesc bine, grăiam moldoveneşte. „Şe ie, aişea, hăi? Undi mi-s?”. Mi-a zis un om: „Măi băiatule, coboară! Aici e Bucureşti, e piaţa României, e bine”. M-a găsit Poliţia şi m-a trimis la mama acasă. M-au bătut toţi ai mei de m-au făcut una cu pământul aşa că am luat din nou trenul şi m-am întors la Bucureşti. Am început să mă droghez cu aurolac. Se cumpără de foarte mulţi ani de la Piaţa Progresul, la capătul lui 7 (n.r. – tramvaiul 7), de la barul Luiza. O sută zece mii costă un kilogram. Asta îţi ajunge trei zile… lejer.

Te-ai obişnuit repede în canal?
Da. Păi, aveam nişte condiţii superlux în canal! Pe la Unirea era gura de canal, acolo unde întoarce tramvaiul 32. Televizor color aveam, covor persan aveam, eram în contact prin canal cu magazinul Unirea, de unde un băiat fura tot felul de lucruri. Eu îi ziceam: „Bă, stai cuminte, bă, că ne bagă la bulău şi pierdem”.

Îţi aminteşti când un bărbat te-a fotografiat dezbrăcat într-o staţie de tramvai?
Da, la Rahova. Plângeam de ciudă că nu îmi dă nimeni bani. M-am dezbrăcat, eram… independent, mă halucinam, eram ameţit de bronz (n.r. – aurolac), că ăsta m-a distrus. M-a luat fotograful, mi-a dat să mănânc, foarte bun om a fost el cu mine. După aia au venit televiziunile să mă filmeze, m-au dus prin Austria, prin Luxemburg. Nu mi-a plăcut acolo, erau numai case mici, ca la ţară, numai vaci. Urât.

Cine crezi tu că e de vină pentru viaţa ta chinuită?
Eu sunt vinovat, dar vreau să mă eliberez. Nu mai suport. Dacă nu-mi dau drumul în septembrie, trebuie să mai stau şapte luni şi înnebunesc. Vreau să încep să lucrez în construcţii, oriunde. Am putere, trag de fiare, vreau „să fac braţe” până ies.

Ai 23 de ani… Ai votat vreodată? Cum ţi se pare ţie că e lumea?
Am votat… cu Băsescu. Nu îmi place de el, dar ce pot să fac eu? Mă gândesc şi eu că unii băieţi de la „Concordia” au ajuns la casa lor, cu familii… Eu sunt la puşcărie.

Ai copii?
N-am, că nu sunt pregătit să ţin copii. Mi-au plăcut fetele, am avut concubină de la 12 ani dar nu am lăsat nicio fată grea. Am iubit nişte femei, uite tatuajele! IZ e de la Izaura, o ţigancă frumoasă, dar s-a măritat. Iar pe mâna astalaltă e „Flori”. Pe Floarea o iubesc, nu m-a vizitat până acum dar nu-mi fac griji. Sigur mă aşteaptă.

De ce eşti la puşcărie?
M-a pârât o proastă, Vanda, o curvă, că am bătut-o şi i-am luat telefonul. Dar nu am fost eu. Poate era cineva care semăna cu mine. Păi, eu n-am dat în concubina mea şi dau în altele? Am luat doi ani şi două luni dar puteam să iau şi şapte ani. M-am pus în genunchi în faţa judecătorului şi am început să plâng. Prima dată m-au dus la Rahova, după aia m-au dus la Poarta Albă. Mă băteau colegii de celulă. Ziceau că le e scârbă de mine că sunt boschetar. M-au bătut cu taburetul în cap şi cu firul de la televizor pe pielea goală, cum vezi în filme. Aici, la Valu lui Traian, e mai bine. Mă apără Suli, un băiat mai mare din celulă, un băiat de nota o mie. Dau concerte în celulă, cânt din Florin Salam şi Adrian Minune. În Bucureşti mă ştie toată lumea de Salam Boschetaru’. M-a şi ascultat odată Florin Salam şi mi-a zis să mă las de aurolac, talent am, cânt cu ecou, ca lăutarii ăia mari. Îmi pare rău că ne-a scos „Taraf tv” de pe televizor. Mai învăţam şi eu manele noi. Dacă aud de două-trei ori, ţin minte versurile. Mă gândesc că, poate, când ies din puşcărie mă aude şi pe mine cineva şi mă lansez în muzică. Doamne-ajută!
La final, Alin Iordache a avut o rugăminte: „Vă rog frumos, pot să vă cânt ceva?”. Ne-a interpretat maneaua „Nu te las” din repertoriul lui Florin Salam.

Scris cu Cristian Delcea, în „Adevărul”, august 2010.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here