Andre Agassi a pornit marți, 29 aprilie 2014, spre 45 de ani,
Vîrsta aceasta, atît de tragic asociată cu groaznica nedreptate care i s-a întîmplat lui Tito Vilanova, l-a găsit, după cum rezultă din fotografiile distribuite pe o anumită rețea de socializare, într-o binemeritată fericire conjugală. Soția sa, Steffi Graf, i-a făcut personal un tort aniversar. Au împreună doi copii: Jaden și Jaz. Totul în casa Agassi e construit parcă de Zeul Armoniei.
Cum s-a ajuns aici? Ce s-a întîmplat cu copilul teribil? Cu rebelul? Cu tînărul cu coama castanie? Cu bandanele sale? Cu pantalonii săi scandalos de scurți? Cu poveștile de alcov cu actrițe la modă? Cu rătăcirile în lumea drogurilor recreaționale? Cu porțile percepției? Cu viața sa desfășurată într-o dezordine compactă? Cu prăbușirile? Cu deznădejdea? Unde e celălalt Agassi? Acum, abia dacă își mai îndură cerceii.
Răspunsul este cunoscut de toți cei care au avut inspirația sau doar norocul să fi citit autobiografia sa – “Open”. Andre Agassi este într-un clasament, deloc ATP, dar întocmit de copilul care am fost, așadar într-o ierarhie imună la recent, cel mai bun jucător de tenis. Specialiștii vor ridica obiecții, poate mai puțin la returul de serviciu, unde evidența îi va îndemna să se abțină. “Open” a fost socotită de Time Magazine cea mai bună autobiografie a unui sportiv din toate timpurile. Aprecierea e justă. A existat un om care l-a ajutat să o scrie: J.R. Moehringer, cel pe care într-o altă ierarhie personală îl văd cel mai bun scriitor american dintre cei vii, dacă nu dintre muritori.
“Open” trebuie citită sau recitită acum, la ceas aniversar, căci găsim aici povestea excepțională a unui om care are curajul să devină el însuși. Andre Agassi n-a fost, din constituție, un răzvrătit. A fost constrîns să joace tenis, deși a urît cu patimă, cu adevăr, tenisul. A avut unul dintre tații aceia obsedați care i-au luat copilăria și nu i-au dat decît șansa de a deveni numărul 1. La debutul pubertății, Andre Agassi a renunțat la școală. Acum, își dedică faima, averea şi viața copiilor care îi trec pragul Academiei. Este și el unul dintre acei înțelepți radicali care știu că menirea unei greșeli este de a fi transformată într-un exemplu.
Coama i-a fost falsă, o amăgire în marginea calviției. A mințit în toate interviurile pe care i le-au luat ziariștii. Imaginea nu i-a fost niciodată totul. Andre Agassi n-a fost un crai, era un timid excesiv. Sentimental profesionist, pînă la capăt om, a jucat bine doar atunci cînd toți cei pe care îi iubea erau bine. Atunci și numai atunci exploda liric. La 44 spre 45 de ani, Andre Agassi, după multe căutări, s-a descoperit cu desăvîrșire. Vechiul jucător de tenis s-a lăsat alungat cu tandrețe, căci, pentru cîțiva aleși, sportul nu e destinația, chiar dacă este calea.
Articol publicat și în „Gazeta sporturilor”, vineri, 2 mai 2014
