Cu ocazia împlinirii vârstei de 36 de ani, un cititor mi-a ridicat la fileu această minge – bine, bine, dumneata intervievezi pe toată lumea, dar ia să vedem cum ai răspunde matale întrebărilor pe care le tot arunci spre cetățeni. Mi s-a părut distractiv, așa că am răspuns.
Drum. Andrei Crăciun, scriitor. De unde vine Andrei și unde vrea el să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format scriitorul de astăzi?
Acum, tu mă iei peste picioruș, cu cuvintele mele, ceea ce este bine. Vin din Copenhaga, momentan, și sper să strâng bani să merg mai departe într-o combinată nordică. Mi-ar plăcea să mă prindă 31 august, la Oslo, din rațiuni cinefile, pe care nu țin să le explic. Altfel, ce să-ți spun dumitale? Scriu. Am scris câteva cărți și niciuna nu a făcut tam-tam în jurul ei, ceea ce mă bucură enorm. Sunt încântat când mi se spune că nu respect rațiunile de marketing ale secolului curent. Printre multele lucruri pe care le detest la mileniul III se află și această chestiune – a face mereu clientului pe plac. Eu nu vreau să fac pe plac. Nu câștig bani din ficțiune, deși oricum nu scriu pentru bani. Scriu pentru că nu aș putea trăi altfel, deși nu țin neapărat să trăiesc. Scrisul meu e un fel de respirație – și deocamdată n-am de gând să mor, deși tocmai am împlinit 36 de ani, și asta – jumătatea speranței de viață la carpato-danubiano-pontici – e mai mult decât mi-am imaginat vreodată că voi trăi. Când aveam treizeci de ani, îmi doream să apuc 33, ca Hristos, acum sunt la trei ani de Eminescu – și nu mi se pare că poetul a murit tânăr. Dimpotrivă. Cărți: am două cărți de poezii – Poezii pentru acea necunoscută, Herg Benet, 2015 și Toată poezia lumii, Hyperliteratura, 2017. Cu toate acestea, nici măcar un singur poet nu mă consideră poet – poate și pentru că nu ne-am întâlnit, pentru că eu evit poeții, ceea ce, totuși, s-ar putea să spună mai mult despre tribalismul poeților contemporani (și poate dintotdeauna) decât despre poezia mea. Să mergem mai departe. Am scris câteva cărți de proză scurtă – Pălăria albastră și alte povestiri (Herg Benet, 2015), Îndurabile (Herg Benet, 2017) și La Paris, nimic din toate astea nu contează (Herg Benet, 2018), o nuvelă un picuț mai amplă, confundată cu un roman (Nu mai suntem nemuritori, Herg Benet, 2019), despre care un prieten – singurul de care țin cont – spune că e cea mai bună carte pe care a citit-o anul ăsta, și două poeme-roman – Aleea Zorilor, Polirom, 2017 și Și fericirea era obligatorie, Polirom, 2019. Și o biografie ficționalizată a lui Creangă – Editura Muzeelor Literare, Iași, 2018. Precum și o colecție de publicistică – Baricadele, care a debutat în 2014 la Humanitas și a ajuns la volumul IV, pe care l-am scos la o editură mică, aflată în sufrageria lui Viorel Ilișoi, reporterul, pe care îl iubesc, și care s-a îngrijit patern de apariția acestui volum – îi mulțumesc. Nu se găsește în comerț, așa că puteți veni luni să primiți, avem o Șuetă cu Lia Bugnar, la Hidden, de la orele 20 – o să am câteva cărți acolo. Ar putea să pară mult – dar nu e, cred că pot să scriu și mai mult, și mai bine. Motivul pentru care m-am grăbit e simplu: nu mă aștept la o antumitate vastă. De asemenea, prietenul și omul pe care îl iubesc cel mai mult – un scriitor interbelic – a ajuns la aproape 89 de ani și aș fi vrut să îmi vadă cărțile tipărite. Dacă, Doamne ferește!, acest idol al meu, încă din copilărie, nu ar mai fi, nu văd de ce m-aș mai grăbi să public ceva. Nu țin neapărat. Totodată, domnia sa este și motivul pentru care vin des și zăbovesc în București, deși trăiesc într-un exil, îndeosebi interior, permanent, fiindcă am ad/hd locativ și nu pot sta într-un loc de pe suprafața planetei pământ mai mult de o săptămână. Dar vin să ne întâlnim, altfel știu că sunt condamnat la acest exil interior perpetuu – nu are neapărat legătură cu România, deși de câte ori am ajuns pe Otopeni, la sosiri, am fost nefericit. Am simțit că am poposit în curtea interioară a unui penitenciar. Câteodată am fost bucuros că se isprăvea o călătorie lungă și cu peripeții, ca atunci când m-am întors din China, Statele Unite, Kazahstan, Sud-America, dar niciodată n-am fost fericit. Au contraire. Toate acestea sunt semne că locul meu nu e aici – nu e o tragedie, e vina mea că nu mă pot adapta la această societate orientală, post-fanariotă, în care am trăit mai bine de trei decenii. Am o părere foarte proastă despre statul român și tot ce înseamnă el. Caut să plec de fiecare dată când pot.
Țara. Ce relație are Andrei Crăciun cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede el viitorul României? Și mergând și mai departe, cu lumea cum stăm – ne îndreptăm într-o direcție greșită?
Am o relație proastă cu România – îmi câștig o parte din pâine aici și o câștig greu, într-o meserie muribundă. Omologul meu batav, ca să spun așa, nici nu s-ar sinchisi să ridice capacul de la laptop dacă ar fi plătit cu sumele derizorii cu care sunt eu plătit. Mai cred că românismul e etern și cred că nu mă potrivesc aici și știu că nu voi muri în România, dar mai știu și că, vorba ceea, patria mea e limba română și mă simt bine între granițele acestei patrii, mai ales că nicio alta nu o cunosc atât de bine. Lumea se îndreaptă categoric într-o direcție stupidă – e epoca de aur a bucătarilor hazlii, a semimaratoniștilor glumeți. Trăim lumea ca un gif semi-comic. Râd și eu, în mersul lumii, dar sunt străin. Oamenilor interesați doar de mâncare (banane) și obiecte (televizoare color), n-am ce să le dau – dar nici ei mie. Știu că voi fi peste tot străin, e ok. Am o incapacitate cronică să ader la vreun colectiv – ceea ce vrea să spună că sunt inapt pentru supraviețuire. Cum spuneam, n-am o speranță de viață prea îndelungată, așa că nu e așa tragic. Am un singur regret: cred că aș fi fost un bun om de radio, aș fi făcut o emisiune tare, dar nu mi s-a dat niciodată această ocazie.
Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Andrei Crăciun? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce?
Da, votez, chiar și când nu am cu cine, prefer independenții partidelor politice, care sunt cel mai adesea niște găști mafiote, am făcut și laringită protestând, dar nu am așteptări de mai bine. Cred că va fi tot mai rău până când nu va mai fi deloc. Când mă uit la cine are succes, în înțeles românesc, îmi vine să mă sinucid ritualic – cu puține, nesemnificative, excepții, o masă de impostori, gargaragii și imbecili. Doamne, nu.
Idoli. Are Andrei idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale scriitorului? Ca cine voia să fie atunci când era mic?
Dintotdeauna am vrut să fiu gazetar de presă scrisă, și am fost. Cronicar sportiv, și am fost. Acum îmi doresc să scriu dramaturgie – și voi scrie. Când m-am apucat de scris ficțiune îmi doream să fiu ca Truman Capote și nu voi fi. M-aș mulțumi să ajung ca mine însumi. Mi-ar fi de ajuns. Momentan, îmi doresc să rezolv niște nelămuriri cu niște diplome de studii, care niciodată nu mi-au folosit la altceva decât să aplic pentru a continua studiile. Acum îmi trebuie la doctorat. Un alt idol de-al meu e Panaitaki Istrati, de la care am păstrat această idee bună: nu ader la nimic, decât la suferințele semenilor mei.
