Nu-mi plac telefoanele mobile – fie ele inteligente sau din acelea vechi, mai proaste, cu butoane. Nu sunt în contra tehnologiei care le compune – dimpotrivă, în fața aceleia mă înclin. Nu-mi plac pentru că au încăput pe mâna unor concetățeni nu tocmai discreți. Pe mâna concetățenilor ar mai fi cum ar mai fi, dar binefacerile telefoniei mobile intră abuziv și în viața urechilor noastre.
Mai jos sunt câteva întâmplări adevărate. Dacă redactorul-șef al publicației noastre ar fi fost mai generos cu spațiul acordat acestui text, în loc să vă delectați, cum e totuși bine să faci vara, cu fotografii din care zâmbesc, sumar vestimentate, domnișoare, aș fi putut scrie fără probleme până la ultima pagină, aceea unde se lăfăie hipsterul blănos. Și tot n-aș fi terminat!
Căci, iată, moțăi într-un microbuz care leagă Bucureștiul de un oraș de provincie nu tocmai îndepărtat. Sunt trezit brusc de urletul animalic al unei cucoane: “Alo, Rică? Rică, spune-mi, ai ajuns? Sunt disperată, Rică!”. E disperată cucoana și vom afla, în curând, cu toții, pasageri fără vină, cauzele complexe (psihologic) ale disperării cu pricina.
Alta: mergeam liniștit cu un taximetrist care a luat o legătură telefonică cu amanta personală. Fiindcă trecea garda pe stradă, a pus nonșalant convorbirea pe speaker. A reieșit că soțul, încornoratul, se numește Cornel și nu-i mai merge, mă rog, jucăria. Lui îi e dor de „păpușică”, ei de „piersicuț”. Ea era de părere că vine canicula și o să ne perpelim ca peștii pe uscat în următoarele doua luni. El voia să-i facă felul chiar în seara respectivă. Dar am ajuns la destinație și spre ampla mea deziluzie n-am aflat deznodământul întregii povești.
Am auzit pe stradă, în tramvai, în metrou, la coada cu care orice contribuabil cinstit e dator semestrial, la coadă la fisc deci, în piață, în mall, în parcare, până și în foaierul teatrelor, oameni vorbind la telefon cu alți oameni. Îi disting ușor pe bătrânii provinciali – cei obișnuiți cu legături slabe. Simt întotdeauna nevoia să zbiere, ca și cum lumea ar fi rămas blocată la începutul anilor `70. Degeaba încerci să le explici, omenește, că acum se aude altfel, mai bine.
Am aflat afaceri de alcov ale unor dudui rubensiene pe care nu le-ai fi presupus predispuse la asemenea acte, am aflat rețete, în detalii mai ceva ca-n cărțile de Sanda Marin, am aflat intrigi mai dubioase decât în cele mai proaste romane de Sandra Brown, am aflat fragmente de rugăciuni, subiecte la teze la matematică, conținutul unor bilete de adio intens verbalizate, am aflat ce echipe de fotbal susțin partenerii de promenadă de pe trotuar, atât în centru, cât și la periferie. Dar ce n-am aflat?
Uneori îmi notez aceste mici fragmente de neant într-un carnet. Răsfoindu-l pentru a-mi găsi puterea acestei încheieri, dau peste o notă mai veche, din aprilie 2012: “Un cetățean anunță telefonic un alt cetățean că i-a apărut o iritație jos încredințându-l că de la prea mult tribut adus lui Onan i s-a tras”.
FHM, iulie-august 2014
