Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, și nici nu poate fi altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât să încapă, totuși, într-o frază, fie ea și ultima, căci adevărul, dragii mei, are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există, și trebuie spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea își are adevărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puțin, iar fraza aceasta e dreptul meu la o poveste, și îl voi folosi până la capăt, până la punct, eu am pus multe puncte, eu am fost ziarist, pe când ziarele obișnuiau să existe, și noi, tineri cum eram, nu credeam că ele vor muri, dar bineînțeles că ele au murit, căci nu contează ce cred tinerii, ba dimpotrivă, la ziar ne obligau să scriem în propoziții scurte, ca să nu plictisim cititorul, dar cititorul tot s-a plictisit de noi, așa cum se plictisesc oamenii în trecerea timpului, de altfel, deși nu vi s-a spus niciodată să știți că oamenii mor fiindcă se plitcisesc să trăiască, să trăiești poate fi foarte obositor, mie nu mi-au plăcut niciodată propozițiile scurte, dar le foloseam, nu aveam încotro, nimeni nu avea încotro, și în apărarea mea nu pot să chem decât realitatea că mai lăsam, când și când, câte o pisică, întotdeauna neagră, să-mi traverseze propozițiile scurte, să se îndrepte spre nicăieri, și pisicile îmi traversau propozițiile scurte și eu mă mândream că nu sunt la fel ca toți ceilalți, eu credeam în pisicile mele negre, eram gata să mor pentru dreptul meu de a lăsa pisicile negre să călătorească prin paginile ziarelor, dar nimeni nu mi-a cerut să mor dintr-atât, ziariștii trăiau în niște hale imense care se numeau redacții, înjurau mult, se băteau, se îmbătau, nu credeau în Dumnezeu, credeau în dreptate, ziariștii făceau dragoste fără preludiu, erau grăbiți, mereau erau grăbiți, ei chiar trăiau fiecare zi, își dădeau viața pentru o iluzie, și, constatând că au trăit pentru o iluzie, mureau tineri, fiind imediat uitați, dar acum așa ceva nu se mai întâmplă, în țara noastră nu mai există ziare, nu mai există redacții, era frumos pe atunci, dar nu vreau să devin unul dintre bătrânii aceia, îi știți, unul dintre bătrânii aceia care trăncănesc despre tinerețea lor pierdută, despre șarete și cai și iubiri încărcate de mister, căci adevărul, capricios cum deja prea bine îl știm, este că nostalgia e împotriva adevărului, ea obișnuiește să șlefuiască adevărul, în trecut e întotdeauna mai bine, și de ce să nu fie bine, de ce să nu avem dreptul acesta de ne visa viața pe care am trăit-o, și poate că există și alte feluri de a ne apropia de sfârșit, dar eu nu îl cunosc decât pe aceasta, de a privi înapoi, întotdeauna înapoi, și de a așeza toate cele întâmplate, precum și toate cele neîntâmplate, toate zilele și toate nopțile trecerii mele pe pământ în această unică frază  pentru care nu cer să fiu judecat, nici înțeles, e dreptul meu să o scriu exact așa cum îmi place, ea ar putea fi o poezie mai lungă sau ar putea fi o scrisoare sau ar putea fi chiar o dare de seamă sau ar putea fi – și chiar așa și este – o adeverință, o adeverință că m-am născut, am copilărit, am fost adolescent și am dansat, am băut beri în grădini de vară și am fost la filme de cinematograf, am fost la spectacole de teatru și am ascultat pianiștii plângând, pianiștii plâng mult în sonatele lor scrise de bărbați de demult, bărbați cum nu mai există acum, pianiștii plâng călătorind prin fanteziile și nocturnelor acestor bărbați vechi, bărbați cu peruci, și mai ales am scris, am scris, am scris, am fost împotriva granițelor între cuvintele scrise, am fost pentru deplina libertate și egalitate a cuvintelor scrise, am fost pentru reabilitarea clișeelor, m-am slujit de clișee și o fac în continuare, căci le iubesc, ele sunt abuzate și batjocorite și nimeni nu le ia în serios, deși fără ele nimic nu s-ar mai putea spune, am prețuit mai ales tăcerile, am scris căci mi-a plăcut să mă pierd printre cuvintele și virgulele mele, ca un pianist printre partiturile din concerte de acum o jumătate de secol sau și mai mult, ziarele au fost muzica mea, aveam ritmul meu, și ritmul meu bătea ca o inimă, ritmul meu era însăși respirația lumii, eu trebuia să aflu, repede!, repede!, totul și să caut în micile întâmplări înțelesul lucrurilor, care bineînțeles că nu există, în fiecare dimineață aflam ce s-a mai întâmplat prin  lume, în fiecare dimineață căutam înțelesul care nu există, iar altădată, vă spun, am privit o noapte întreagă marea, să privești o noapte întreagă marea este copleșitor, iar eu am fost atunci copleșit, dar nu am fost niciodată în război, nu mi-au plăcut războaiele, deși războaielor le datorez începutul, căci trăiam pe atunci într-un mic oraș de provincie, și tot orașul depindea de fabrica de armament, în fabrica de armament se făceau cu mâinile lor arme, iar cu armele acelea se ucideau alți oameni în Kinshasa sau poate că în Brazzaville, cine să mai știe?, dar nu am auzit niciodată pe nimeni întrebându-se dacă este bine sau dacă nu este bine că se întâmplă așa, și s-a făcut noapte, și s-a făcut dimineață, și în oraș nu mai era liniște, tocmai căzuse dictatorul, începuse libertatea, dar libertatea era complicată și oamenii nu știau ce să facă, așa ceva nu se mai pomenise!, se întâmplase o revoluție și era bine, fiindcă aveam să mâncăm multe portocale, nu s-a tras niciun singur glonț la noi în oraș, noi nu am avut eroi, în capitală a murit fiul unui lăcătuș-mecanic de la fabrica de armament, un student la Politehnică, dar babele vorbeau că murise de beat ce era, că ieșise băut să strige și el “libertate! libertate!”, cum se striga în iarna aceea, și mergea în zig-zag și striga și un soldat l-a somat să se oprească la un control de rutină, câtă rutină încape și într-o revoluție, și el, de beat ce era, nici gând să oprească, și a mai băgat și mâna în palton, ca și cum ar fi vrut să scoată o armă, iar soldatul l-a împușcat mortal, căci el nu avea de unde să știe că acolo fiul lăcătușului-mecanic, student la Polithenică, nu ținea nicio armă, ci o sticlă de tărie, dar în revoluții nu ai cum să previi lucrurile astea, în oraș nu mai era liniște, prea puțini erau de partea lăcătușului-mecanic, puțini credeau că fiul său fusese, într-adevăr, un erou, se spunea că primise și o decorație post-mortem, dar nu cunoșteam pe nimeni care să cunoască pe cineva care ar fi văzut-o, iar lăcătușul-mecanic a căzut în patima alcoolului, a luat calea restaurantului “Căprioara”, bărbații, fie ei frezori sau strungari sau chiar medici, luau cu toții calea restaurantului “Căprioara”, atunci când viața își pierdea sensul, eu aveam șase ani, dar știam ce înseamnă să cazi în patima alcoolului, la noi, pe Aleea Zorilor, mulți bărbați cădeau în patima aceasta, ei erau aceia pe care îi aduceau nevestele beți acasă, îi aduceau petrecându-i pe drum cu tot felul de cuvinte urâte pe care noi, copii cum eram, nu aveam voie să le folosim, dar bineînțeles că le foloseam, și săracii oameni căzuți în patimă nu mai aveau ce să facă și își pocneau și ei femeile, le pocneau de le mutau fălcile din loc, căci așa se spunea, dar noi, copii fiind, dragilor, nu vedeam nicio falcă mutată din niciun loc, vedeam doar cum li se umflau femeilor ochii, dar existau și femei mai puternice care se luptau cu ei, le țineau piept, și nu o singură dată oamenii căzuți în patimă abia mai ajungeau pe la casele lor, de înjurați și loviți ce erau, altădătă veneau singuri, mergeau în patru labe, și era vai și amar de cei de la ultimele etaje, ei abia se târau și se bâlbâiau și nimeni nu le întindea o mână de ajutor, lasă-i să se târască dacă au băut ca porcii, și lăcătușul-mecanic a căzut și el în patimă, cum vă spuneam,  nevastă-sa îl lăsase încă de pe vremea dictatorului și se mutase cu altul, unul cu o față de lup la țară, și lăcătușul-mecanic era singur, și el noaptea se gândea la fiul său mort, împușcat mortal fiindcă și-a lăsat mâna dreaptă să se strecoare în buzunarul de la piept al unui palton în timpul unei revoluții, ceea ce nu se face, lăcătușul-mecanic bineînțeles că a înnebunit, el și-a făcut dintr-un scaun de bucătărie un eșafod, el s-a spânzurat, era înspre toamnă deja, l-au înmormântat la marginea cimitirului, orașul nici nu avea biserică, lângă cimitir era doar o capelă, și nu l-au băgat în capelă pe lăcătușul-mecanic, și cel mai curios e că avea un basc pe cap atunci când l-au băgat în pământ, eu îmi amintesc toate acestea fiindcă îl știu de pe vremea dictatorului, de când era un bărbat înalt care putea să ducă pe umeri tot cerul, îl vedeam în fiecare zi când tatăl meu mă ducea, pe umeri, până la Petruța, Petruța era femeia pe care ai mei o plăteau ca să aibă grijă de mine, și ea chiar avea, noi doi chiar eram prieteni, și ce dacă ea avea cu șaizeci de ani mai mult!, cine spune că nu poți fi prieten cu cineva dacă între voi sunt șase decenii nu știe ce vorbește, dimpotrivă, abia atunci poate să înceapă o prietenie, Petruța îmi spunea povești cu zmei, cum erau poveștile noastre, dar zmeii ei nu erau ca alți zmei, erau zmei care cădeau și ei în patimă, care aveau probleme cu nevestele lor, zmeoaicele, cu slujba, cu partidul unic, cu apartamentele lor de bloc, zmeii Petruței stăteau tot la bloc, zmeii Petruței erau așa cum sunt și oamenii, doar că mai înțelepți, ei evitau să se lupte, ei cădeau la pace pur și simplu vorbind, când ești zmeu e foarte important să vorbești, Petruța îmi repeta că zmeii trebuie și ei înțeleși, fiindcă puțini sunt, de fapt, răi dacă au de ales, îmi plăceau zmeii aceia, ei erau eroii mei, dar mai era și realitatea, și în realitate Petruța nu suporta să vorbească la telefon, dacă suna telefonul se înspăimânta, și atunci mă înspăimântam și eu, nu știu ce vești aștepta, și nici când au venit, ea locuia pe întuneric, ei nu îi plăcea lumina, ea trăgea întotdeauna draperiile și se ferea de soare, eram fericiți amândoi, făceam totul în mod egal, dacă ea îmi spunea o poveste, și eu trebuia să îi spun ei o poveste, ea a fost primul om căreia i-am spus povești, Petruța m-a învățat că în viață trebuie să spui povești, e foarte important să spui povești, ca să nu te plictisești niciodată, noi nu ne plictiseam niciodată, și chiar dacă noi nu ne plictiseam timpul trecea, și s-a făcut toamna în care a trebuit să plec la școală, și am traversat orașul, tocmai până în celălalt capăt al orașului, și nu am mai văzut-o niciodată de atunci pe Petruța, n-am căutat-o niciodată, nu m-a căutat niciodată, totul între noi era lămurit, urma să ducem în toate zilele noastre pe pământ amintirea acestei prietenii, pentru mine a fost prima prietenie, și cred că pentru Petruța a fost ultima, și asta mi se pare minunat, e exact ca în poveștile noastre, ce m-a învățat – puțini sunt, de fapt, răi dacă au de ales! – mi-a salvat, și nu o singură dată viața, dar asta e o cu totul altă istorie, și încă nu am ajuns acolo, nu am plâns în ziua în care s-a făcut toamna în care a trebuie să plec la școală, Petruța îmi interzicea să plâng, iar eu o ascultam, plânsul era pentru fete, nici eu nici ea nu voiam ca eu să plâng ca o fată, și chiar dacă mi-a fost foarte dor de Petruța, și chiar dacă încă îmi este foarte dor de Petruța, nu plâng niciodată, deși acum, după câteva zeci de ani, știu că ea m-ar ierta, e timpul să vă spun, dragii mei, că am întâlnit mulți zmei prin viață, mereu am căutat să îi înțeleg și să le vorbesc, Petruța a avut desigur dreptate, zmeilor trebuie să le vorbești ca unor oameni, asta e foarte important, așa am făcut și nu am fost ucis la nicio răscruce, niciun buzdugan nu mi-a zdrobit țeasta, cu Petruța înălțam zmee la cer și le priveam zburând, ea tăcea, eu tăceam, nu ne plăcea să irosim cuvintele, să nu irosești cuvintele, o să ai nevoie de ele!, îmi spunea, iar eu o ascultam, nu iroseam cuvintele, aveam nevoie de ele, la amiază trebuia să dorm ca să prind puteri, dar nici nu dormeam, nici puteri nu prindeam, eram mic, eram cel mai mic, dar tot Petruța mi-a spus că asta nu are nicio importanță, și Petruța era mică, deși era bătrână, timpul așadar nu creștea oamenii decât pentru o vreme, uneori o durea inima, eu întrebam ce înseamnă să te doar inima, Petruța era de părere că toate poverile unui om i se adună în inimă și e greu să le ducă, iar atunci inima te doare, o să mă doară și pe mine inima?, întrebam, și Petruța îmi spunea adevărul, ei nu îi plăcea să mintă dacă nu era neapărat nevoie, da, o să te doară, îmi spunea, o să fie ca și cum ți-ar da cineva foc pe dinăuntru, o să te ardă, apoi o să treacă, niciun foc nu durează, și pe zmei îi doare inima?, întrebam, și Petruța zâmbea și eu înțelegeam din zâmbetul ei că bineînțeles că și pe ei îi doare inima, orașul nostru era plin de zmei pe care îi durea inima, care cădeau în patimă și aveau probleme cu femeile, cu slujba, și chiar dacă fusese o revoluție și căzuse dictatorul, și partidul unic nu mai era, ei continuau să aibă probleme, începuse libertatea, urma să avem de toate, mai ales frigidere, toți oamenii mari voiau frigidere, le fusese foarte foame sub dictator, așa spuneau, și acum voiau frigidere să țină în ele multă mâncare, să nu le mai fie niciodată foame, dar libertatea nu era bună, fiindcă frigiderele nu ajungeau pentru toți, iar cei care nu prindeau un frigider în înjurau pe Costică-Bec, de la magazinul de frigidere, care deja se privatizase, adică pusese curul pe magazin, cum spuneau bărbații de pe alee, unul e de părere că într-o zi lui Costică-Bec ar fi bine să i se bage un bec în cur, că nu îi mai ajungea atâta democrație, chiar și fratele lui, Mitică, era de părere că, da, lui Costică-Bec ar fi bine să i se bage un bec în cur, uite, de-aia nu e bună democrația asta!, spuneau femeile de pe alee, că, uită-te, au început să se certe cum se ceartă chiorii frații între ei, că unul se îmbogățește și unul nu se îmbogățește, și unde o să se ajungă așa?, cine știa unde o să se ajungă?, pe mine nu mă interesa, dar așa ziceau femeile de pe alee, apoi intrau în bucătăriile din  apartamentele lor, apartamentele erau mici, prima pe dreapta era bucătăria, apoi urma baia, apoi sufrageria și la sfârșit un dormitor din care ieșeai într-un balconaș, apartamentele lor aveau holuri scurte în care se afla o debara, toate debaralele erau pline, femeile locuiau însă mai mult în bucătărie, dacă intrai în apartamentele lor le vedeai numai din spate, muncind, spălând, curățând cartofi, toți mâncam în fiecare zi cartofi, erau mulți cartofi și toți trebuiau curățați, și așa treceau zilele și se făcea duminică și femeile de pe alee nu mergeau la biserică, nu aveau la ce biserică să meargă, cele mai multe stăteau întinse în patul din dormitor și dormeau amiaza întreagă, se odihneau și ele, săracele, unele plângeau, fiindcă nu aveau cum să nu plângă când li se întorceau bărbații acasă în halul acela și le înjurau și le trimiteau la mamele lor de curve!, căzuse dictatorul dar oamenii de pe alee tot nu știau să fie fericiți, ei nici măcar nu se mai iubeau, doar că se obișnuiseră să trăiască așa, unii cu alții, aveam șase ani și mi s-a părut că oamenii de pe alee au început să se miște mai repede, ca și cum cineva i-ar fi învârtit așa cum învârți un titirez, se mișcau tot mai repede, dar se învârteau pe loc, pe alee, unde să se ducă?, osteniți se prăbușeau, zilele treceau (…)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here