Home Blog Paradisul

Paradisul

0
88

PARADISUL
(PIESĂ ÎN VIII TABLOURI)

de Andrei Crăciun

 

Personajele:

Mișu (poet, frunte înaltă, melancolic)

Ionică (povestitor, grai moldovenesc, obezitate morbidă, înveșmântat într-o sarică largă, țărănească)

Nenea (zeflemist, poartă mustăți și melon)

Panaitaki (slab, atins de ftizie, tușește în continuu)

Mielu (părul vâlvoi, îmbrăcat în pulover și palton)

Doamna Nina (în etate, dar înveșmântată provocator)

Baronul (gras, e în costum de vânător, are o pușcă supranumită Puca)

  • toți stau cu capul în ramele unui tablou (fiecare în tabloul lui) –

Criticul I (domn țeapăn, cu morgă, stă pe un soclu)

Criticul II (alt domn țeapăn, tot cu morgă, stă pe un soclu, dar mai mic)

Gardianul literaturii române (îmbrăcat ca un jandarm, față de jandarm, burtă pre-cirotică, are pulan)

Tabloul I
Prezentarea

Secvența inițială: Mișu stă la o masă cu Ionică și Nenea și discută. Încăperea (poartă numele Sala Mare) e austeră, ca un salon de spital, ca o celulă de pușcărie. Lângă ei, în Sala Mare, pe socluri – criticii.

 

*

Nenea: Voi mai puteți cu ăștia?!

Mișu (resemnat): Parcă putem noi să facem ceva?

Ionică (cu puternic accent moldovenesc): Moașă-sa pe ghiață, Mișule, ascultați la mine vorba ceea – capra se bășește și oaia trage rușine, că așa și cu noi, ce-om fi pătimit noi, drăgăliță-Doamne, de-am ajuns tocmai aici?

Nenea (încet, conspirativ): Să nu-mi mai spuneți mie Nenea, dacă nu știu cum să ieșim de aici!

Mișu (visător): Să fie aievea?

Ionică (încântat): Să se poată una ca aiasta, Nene?

Nenea: Se poate, se poate.

Sună alarma. Trece gardianul literaturii române și face prezența.

Garidanul literaturii române (vorbește milităros): Ca-ra-gia-le!

Nenea (în poziție de drepți, vorbește iute ca în reclamele de medicamente de la radio, cu capul în rama tabloului):
Numele meu este Ion Luca Caragiale, m-am născut pe13 februarie 1852, în localitatea Haimanale, din Țara Românească și am murit la Berlin, pe 9 iunie 1912, la vârsta de șaizeci de ani.

Sunt considerat cel mai mare dramaturg al nostru, al românilor, dar am mai activat și ca prozator și publicist, nuvelist și pamfletar.

Capodopera mea este piesa de teatru O scrisoare pierdută. Alte opere reprezentative: comedia O noapte furtunoasă, drama Năpasta și nuvela O făclie de Paști. Sunt deosebit de apreciat și pentru schițele mele, dintre care menționez: Domnul Goe.

Ultimii ani ai vieții i-am trăit la Berlin, unde m-am exilat, după ce a trebuit să îndur inclusiv o acuzație nedreaptă de plagiat. Din Germania îi scriam unui prieten: „M-am exilat şi atâta tot. Aerul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit”.

Se socotește că am reușit să redau foarte bine spiritul românesc, personajele mele avânt parfumul mahalalelor de altădată.

S-a consemnat că am fost și amic, dar și în adversar în amor al domnului Mihai Eminescu, pe care obișnuiam să îl tachinez cu formula retorică: ce mai face moftangiul dumitale de Kant?

Tot Nenea (aparte, puțin mai șoptit): De fapt, eu l-am iubit pe Eminescu, ați citit necrologul pe care i l-am scris când s-a prăpădit? De ce nu-l citiți? De ce nu vi-l dau să-l citiți? În Nirvana se cheamă. Și ziceam eu așa: În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub „teiul sfînt”, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.

Nenea (devenind patetic): Ehe… A! Și să știți că nu m-am culcat cu nevasta lui Nottara, da, m-a găsit dumnealui în papucii săi de casă și în halat, dar asta doar pentru că făcusem un simplu duș la dânsul acasă. Cât despre doamna Micle…

Gardianul literaturii române : Caragiale, ai terminat?

Nenea (din nou ton milităros): Am avut un fiu din flori, Mateiu Caragiale, care a ajuns unul dintre cei mai apreciați romancieri români, semânând cunoscutul volum Craii de Curtea-Veche.

Gardianul: E-mi-nes-cu!

Mișu (blazat): Mă numesc Mihai Eminescu și sunt cel mai mare poet al românilor. Patriotul Petre Țuțea m-a denumit Românul Absolut, criticul literar George Călinescu mi-a spus român verde carpatin. Biografia pe care mi-a dedicat-o se termină cu aceste cuvinte pe care e dator să le știe orice școlar care aspiră să intre măcar la liceu. Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată poate pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câteo stea va vejteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a unui alt crin de tăria parfumurilor sale.

Am fost considerat ideolog al naționalismului românesc, le-am fost folositor atât legionarilor, cât și comuniștilor. La treizeci și trei de ani am înnebunit, din rațiuni care nu au fost elucidate, am murit la treizeci și nouă de ani. Am statui în aproape fiecare oraș din România, dau nume de bulevarde, școli generale, colegii naționale și chiar universități.

Mișu (aparte): Știți cum se numește poetul național al bulgarilor (bulgăroii cu ceafa groasă, da, da…), știți?, că nu știți. Hristo Botev se numește – notați acolo. Știe cineva de ce a murit Hristo Botev? Bineînțeles că nu știți de ce a murit Hristo Botev. (oftează) Și ca să nu mai zic de ce mi-au făcut nemernicii… M-au dus la nebuni, au băgat mercur în mine, ca într-un cal au băgat mercur în mine.

Ați băgat mercur ca-n cal în poetul național! (recită visător): Ați băgat/ mercur ca-n cal/ în poetul național…

(redevine nervos): Sunt eu cal? Am eu față de cal? (își prinde fața cu palma și o prezintă publicului): Ați mai văzut voi poet național cu față de cal? Avea Hristo Botev față de cal? Că de la nebuni, m-au dat îndărăt la Botoșani pe capul sărmanei sor-mea, Harieta…

(patetic): Ca într-un cal au băgat mercur în mine, ca într-un cal, și sărmana sor-mea, Harieta, care eu, poetul național… Poetul național… Poetul nepereche…

Gardianul (ton milităros-mieros): Creangă! Ion Creangă! Unde ești, bă, Creangă? Alo, Crenguță?  

Ionică (termină ceva de înfulecat și se precipită): Apăi, boieri dumneavoastră, numele meu este Ion Creangă și sunt considerat cel mai mare povestitor al românilor. Am scris Amintiri din copilărie, povești și povestiri, basme. Despre viața mea se mai știe că: am fost popă (aparte: n-am fost, am fost diacon, asta e altceva!), că am tras cu pușca după ciorile aciuate pe turla bisericii (aparte: am tras și foarte bine le-am făcut!), că am luat numele mămuchii, Creangă, ca să mă înscriu la fabrica de popi de la Fălticeni (aparte: am luat!), că am avut o nevastă care m-a părăsit (aparte: pentru un protopop – diavolița!) și un fiu care a ajuns negustor (aparte: a ajuns!), că am făcut puțină politică (aparte : am făcut, dar mereu în opoziție!), că la bătrânețe am făcut casă cu o țățică pe nume Tincuța și că am lăsat bojdeuca pe numele ei (aparte: i-am lăsat-o!), că bojdeuca mea e cel mai vizitat muzeu literar din România, cu zeci de mii de vizitatori anual, și că prietenul meu cel mai bun a fost Mihai Eminescu (aparte: a fost, Mișu, săracul, cum stăteam noi pe prispa bojdeucii și beam o ulcică de vin din acela…)

Ionică (tot aparte, cu puternic accent moldovenesc): Mie cel mai mult, din tot ce am scris, îmi place tot Povestea poveștilor, dară dânsa, cinstita dânsă… nu se studiază în școli, fiindcă boierii au rămas rușinoși ca o fată din celea mari.

Gardianul (blând, fericit) : Marii noștri critici!

Criticul I (de pe soclu): Sunt Escu, cel mai mare critic al românilor din toate timpurile, stau pe soclu și veghez literatura română din cele mai vechi timpuri până în prezent! Sunt îndrăgostit de (ton mieros)… Eminescu!

Criticul II (de pe soclul său mai mic): Sunt al doilea Escu, al doilea cel mai mare critic al românilor. Ce să mai vorbim: Caragiale – datat! Creangă – datat. Da – tat! E-mi-nes-cu, Eminescu și numai Eminescu.

Criticii se prind a cânta, ca într-un cor angelic: La zidirea soarelui, se știe
Cerul a muncit o veșnicie
Noi muncind întocmai ne-am ales cu…
Ne-am ales cu Domnul Emineeeeescu

 

Ne-am ales cu…
Ne-am ales cu…
Ne-am ales cu…
Doooomnul Emineeescu…


Gardianul literaturii române (milităros):
Ia, ga-ta! Următorii! Ioan Slavici, prozator, mare clasic, prieten cu ceilalți mari clasici; Marin Preda, prozator postbelic; George Bacovia, poet; Tudor Arghezi, poet; Lucian Blaga, poet și (pauză) filosof !, autor al Trilogiei culturii, băi!; Ion Barbu, poet și (pauză) matematician!; Liviu Rebereanu, prozator ; Camil Petrescu, romancier, și, dacă-mi îngăduiți, poate cel mai bun romancier interbelic după părerea sa…

Gardianul literarii române (milităros): Acum – străinii!

Panitaki:
Numele meu este Panait Istrati, m-am născut pe 10 august 1884 la Brăila, ca fiu al unui contrabandist grec (care m-a lăsat orfan la vârsta de un an) și al unei spălătorese pe nume Joița. Am făcut clasele primare și am intrat băiat de prăvălie la un grec, Kir Leonida, am practicat multe meserii fără să mă pot statornici în vreuna, am călătorit prin tot spațiul levantin, de cele mai multe ori clandestin, am fost zeci de ani bolnavi de tuberculoză, în timpul Primului Război Mondial m-am stabilit în Elveția, mi-am tăiat gâtul într-o grădină publică din Nisa, pe Coasta de Azur, și cel care m-a salvat literar a fost laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1915 Romain Rolland, am fost un apropiat al cercurilor socialiste, am aderat la bolșevism și am fost primul scriitor european important care a denunțat farsa și tragedia comunistă. Sunt mai cunoscut pentru povestirile mele cu iz oriental – îndeosebi Chira Chiralina – (aparte : dar eu mereu m-am perceput mai degrabă drept un om revoltat, nu un banal povestitor!). Cărțile mi le-am scris în limba franceză, de aceea se consideră că nu am ce să caut printre scriitori români, dar nici nu pot fi ocolit, așa că am fost tolerat, am fost adus să stau aici, cu, mă iertați, curul în două luntri.

Mielu (cu părul vâlvoi): Emil, Mielu, Mielu Cioran, cel mai mare filosof al românilor, cel puțin din Paris. Cel mai mare! Indiscutabil! Cel mai mare! Insomniac. Isteric. Nevrotic. Am fost nevrotic. Sunt cel mai însemnat reprezentant al nihilismului. Am militat pentru schimbarea la față a României! Degeaba! Degeaba! Totul a fost degeaba… (se prăbușește, se ridică brusc) și strigă spre marii noștri clasici: Eminescu! Eminescu! Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit!

Gardianul (milităros): Cine urmează?

Doamna Nina (stând ca în vitrină, pe un scaun înalt, care se rotește): Nina. Ni-na. Numele meu este Ni-na. Am scris literatură pentru copii, fiindcă le-a fost frică – fri-că! – de mine .

Gardianul (binedispus și cu o tonalitate ca și cum ar alinta un câine): Sadoveanu!

Baronul (e obez, gardianul îl mângâie sub bărbie, Baronul răspunde):
A- do-ve-a-nu… Faa-ți-iii-Jde-ll-i…

Gardianul (mieros) :
Bravo, Sadoveanu, bravo (îl mângâie pe cap).

Baronul scutură pușca în aer, strigând: Pu-ca! Pu-ca!

Gardianul se îndepărtează strigând: Poeții mari, poeții mijlocii, poeții minori, alo, poeții minori – unde v-ați ascuns, bă?Alcesandri, Vlahuță, Topârcene, Minulescule, Gogaaaa, Labiș, Doinaaaaș, Nichito, Păunescule, domnuleee Brumaruuuu, unde sunteți? (Ca pentru sine): să vezi că s-au înhăitat cu poeții foarte mici și iar au plecat cu minionii la băut.(Strigă din nou, foarte tare): Tonegarule, Stelarule, Bogza, Pâcă, avangardiștii, dadaiștii, optzeciștii, Cărtărescule, unde sunteți, mă?; (tonalitate de Ceaușescu în balconul Revoluției): A-lo? Aaa-looo?

Niciun răspuns de la poeți.

Tabloul al II-lea

Ideea lui Nenea

Nenea, Mișu și Ionică, la aceeași masă, vorbesc șoptit, ca să nu-i audă Criticul II, cel care caută să noteze tot în carnețel.

Nenea: Eu plec, mă.

Ionică:
Șezi blând, Nenea, fii cuminte, unde să te duci? Parcă dumneata nu știi cum sunt ăștia.

Nenea se ridică, Ionică dă să-l oprească.
 

Ionică: Nene, nene, nene, hai să nu ne pripim, haide să cugetăm.

Nenea îl zguduie pe Mișu, care doarme pe el.

Nenea: Zi tu, Mișule, zi ceva – sau dumitale îți place să stăm așa aici? Să facă ăștia ce vor din noi?

Mișu e trist, începe să plângă.

Ionică
(îi șterge o lacrimă): Nu plânge, Mișule! Fii puternic, Mișule!

Mișu (se ridică și se plimbă cu mâinile la spate
): Și eu sufăr, Nene, și eu sufăr, frate Ionică, foarte mult sufăr eu, credeți că eu nu sufăr? Credeți că eu nu-mi doresc să mai am, așa… ca un avânt romantic? N-am! N-am! Și ce fac? Uite ce fac, stau aici la Paradisul, în timp ce ei o calomniază pe… biata doamnă Micle… și îmi pun în cârcă tot ce vor ei, câte și mai câte. Canaliile!

Nenea:
Trebuie să fim puternici! Puternici, Mișule! Până și Dumnezeu a murit și nu putem să ieșim noi la lumină?

Mișu (glas post-plâns): Lasă, Nene, că și dumneata…

Nenea: Și eu ce, Mișule, și eu ce?

Mișu: Și tu ce? Și tu ce? Îți spun eu și tu ce.

Ia uite…, se caută prin costum (are veston) și scoate o hârtie, citește cu tonalitatea lui Nenea, luându-l în zeflemea: “Mai înainte, câți îl știau că există? Foarte puțini. De-acu-ncolo, țin-te popularitate!… Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din câți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strânge și se ia toată lumea. Și astfel succesul primei sale ediții a întrecut toate așteptările.” Asta ai scris dumneata când eu… când eu…

Mișu (tot mai răstit): Ai scris sau n-ai scris?

(Criticul II se dă jos de pe soclul mic, ca să tragă cu urechea și notează în spatele lor)

Nenea: Am scris, ei și dacă am scris – ce? Parcă n-aveam dreaptate? Erai nebun, Mișule, neeee-bun, nino-nino, nino-nino. Am avut dreptate, ia uite! Ia uite… Mofturi! A se slăbi!

Mișu:
Și parcă și cu doamna Micle…! Mișelule!

Îl ia pe Nenea de nasture și se dă cocoș la el, sunt gata să se încaiere. Intră între ei Ionică și îi desparte:

Ionică: Fra-ți-lor! Fraților, of, fraților! Fra-ți-lor! Da’ potoliți-vă o dată pentru numele lui Dumnezeu! Vă luați la harță pentru ce-ați făcut acu’ o sută cincizeci de ani! Asta-i eternitate ce avem noi aici? Ăsta-i Paradisul? Să stăm ca proștii și să dăm gură unii la alții pentru ce-o fost cândva? Și iertați-mă dacă mă repet, vorba ceea, capra se bășește și oaia trage rușine, dar potoliți-vă! Păi, se poate? Ce înseamnă asta? Ia, hai, ia dați mâna, frumos, a-șaa…

Nenea dă mâna cu Mișu, se împacă.

Ionică: Așaaa… Ce ziceai, Nene? Să ieșim? Eu nu zic să nu ieșim, dar ce facem după aia? Unde ajungem? La rând cu toți dispăruții? La odihnă eternă? La loc cu verdeață? O fi mai bine așa – necunoscuți? Necunoscuți, Nene?

Nenea: Eu nu mai pot, Ionică, înțelegi dumeata?! Eu nu mai pot să facă gargară cu mine toți impostorii, fie ei și academicieni, să mă pună la rever toți sfertodocții… Ce să-ți spun?! Parcă eu sunt de vină că au rămas ei afară tot proști ca pe vremea noastră, bravo! Parcă eu i-am scris și pe ăștia de acum, bravo. Parcă eu am scris să mă toarne ăștia-n marmură și să-mi dea nume de teatru unde se joacă teatru mai prost ca atunci, bravo… Și la fiecare rând de alegeri, toți – hâc, eu cu cine votez? Adică, vezi Doamne, cetățeanul turmentat…

Ionică: Nene, nene, ne-neee, do-mol, Nene. Așa e că, vorba ceea, și iertați-mă dacă mă repet, capra se bășește și oaia trage rușine, dar aiasta nu e lucru de șagă – să fugim așa, pur și simplu – și unde o să ne ducem?

Iar ton conspirativ.

Nenea: Lucrez o idee, ia veniți mai așa.

Se apropie toți și Nenea șușotește deasupra mesei, ceilalți dau din cap dezaprobator.

Tabloul III

Monologul lui Nenea

Nenea (singur): E adevărat eu am fost cel care a instigat, dar voiam să iau aer! Aer! Dumneavoastră mai puteți? Chiar mai puteți?

(spre public): Serios – mai rezistați?

Știți dumneavoastră cât prețuiește o gură de aer după sute de ani în care ești ba pupat în cur, ba calomniat, ba că zeflemeaua, ba că am fost un ocupant fanariot al spațiului nostru carpato-danubiano-pontic, ba că n-am fost patriot, că am fost venetic, pripas, auziți dumneavoastră! – eu, pripas!, ba că așa și pe dincolo.

Și atunci i-am instigat, domnii mei. Când și când îi aduceau pe cei mai conformiști dintre credincioșii Paradisului să-l viziteze: toți pe linie, de la învățăcel până la cel mai mare academician, doctori în mine, nu așa, nu te joci, băteau temenele la busturile noastre, lui Mișu, săracul, îi lăsau și flori, ca la cucoane. Se jeluiau la noi de sărea cămașa de pe dânșii, vorba lui Ionică. Altă vorbă – nu aia cu capra care se bășește. Că are mai multe vorbe el.

Și discursurile! Cutare-cutare-cutare, și dă-i și luptă, și dă-i și luptă, care dragostea de țărișoară, care cum am zugrăvit-o eu ca nimeni altul, ziceai că eu îi trag de sfori, că toți sunt căruța mea cu paiațe.

Și atunci mi-a venit ideea, domnii mei.

Era un tânăr slăbuț cu ochelari, intelectual, literat, deci mort de foame, mă ținea de icoană, n-a fost greu să-l conving să stea bust în locul meu cât dau o fugă să mai văd lumea.

Stai, mă,cuminte aici și te dai așa, mai apatic, oricum, în afară de raportul zilnic alte obligații față de nemurirea noastră nici n-avem.

Două săptămâni am colindat, până ne-au adus iar în vizită la Paradis, de-am intrat iar în tablou.

Am văzut cu ochii mei, n-am mai simțit monstruos, după atâta nemurire nici nu-ți mai arde să simți monstruos…

La început eram limitat la anturajul binefăcătorului meu, domnii mei: o profesoară văduvă de limba și literatura română, o imită: vai, marii clasici!, vai!, pe care a trebuit să îmi exersez chiar și farmecele bărbătești. Mă tem că i-am răpit băiatului șansa de a-i fi culeasă de mână străină floarea albă de cireș a fecioriei.

A fost mulțumită tanti de asalaturile mele la baionetă, că nu mă mai dădea dus din dormitorul dumisale! Avea așa o fanfaronadă în exprimare că am crezut că suntem într-o piesă de teatru. Dacă îi ascundeam toate clișeele nu mai avea nimic de spus, stătea și se uita la mine cu o privire de bovină îmblânzită.

Apoi m-am tot fâțâit prin târg, domnii mei. O nebunie! – că imbecilii-s sus, asta nu e lucru de mirare, dar ca imbecilii să mișune prin toate cotloanele, toți ducându-și propria statuie-n cârcă… Am surâs, fiindcă am văzut eu că toate-s vechi pe lume.

M-am recreeat, domnilor, da, m-am recreeat, am prins culoare în obraji, am învățat să mă dau cu trotineta electrică, Nenea pe trotinetă!.. am mers chiar să iau loc pe divanul unui psihanalist, așa, ca aspect, ca amuzament.

Am umblat prin popi și o babă mi-a zis de deochi, cred că am reușit să readuc în vogă monoclul, era să mă apuc și de maratoane și să devin, păcatele mele, vegan, m-a pălmuit o feministă în fața gării, chiar în fața unei statui de-a lui Ionică – îl făcuseră strâmb săracul, cu un ochi mai câș…

Nici nu mai știu de la ce s-a aprins feminista – cred că am îndrăznit să folosesc conjuncția adversativă dar. Aveți dreptate, dar… Și uite așa m-a pălmuit (își dă o palmă răsunătoare) și s-a făcut nevăzută. Eh, noi să fim sănătoși!

Am fost în grădina botanică, de era să fiu servit și cu un cui cu hașiș, am avut înțelepciunea să refuz așa ceva. Nu-mi trebuie mie! Parol!

Mi-am luat o pisică flocoasă cu capul mare, domnii mei, și am învățat să o pun pe rețelele de socializare, și am râs pe săturate, culegând like-uri: like, like, like, like, like. Bravo, pisică flocoasă cu capul mare!

Aș fi vrut să mai risipesc vervă încolo și încoace, dar n-am vrut să îi fac puștiului viața harcea-partcea. Și să mă iau așa pe stradă de niște terchea-berchea…

Oricum, țărișoara mi-a plăcut, nimic de zis. N-am crezut că o să îl puneți cu adevărat președinte pe Agamiță Dandanache, și pe Mamița prim-ministru, dar uite că i-ați pus. Ce personagii! Ce personagii!

Acuma, biografii mei n-au punctat chiar totul, adevărul e că eu am fost puțin surd de-o ureche, așa că am dezvoltat un reflex – să n-aud! – și uite așa am reușit să înăbuș din fașă multe discuții stupide. M-am ținut mai taciturn.

Omul cât poate să fie deștept pe zi? O replică-două-nouă? Domnule, acum toți se țin țanțoși, convinși că pot fi deștepți fără oprire… Dar mai hopa, mă, mai hopa.

Și uite așa am reușit să strecor în sânul unor amici îndoiala cu privire la justețea tratamentului la care sunt supuși postum artiștii.

N-aș putea spune că am vehiculat idei revoluționare, dar le-am mai deschis un pic ochii.

Nu că sunt sentimental, dar mă luase sughițul de plâns ca pe Mișu, văzând că la noi, la sentimentele noastre (se îneacă), la noi, la sentimentele noastre… nu se gândește nimeni…

Am învățat să vorbesc cum vorbesc tinerii, domnii mei, de mă întorceam acasă plângând după vocalele pierdute. Unde sunt, mă, vocalele? De ce ați alungat din vorbire vocalele? (voce de Tamara Buciuceanu): Nu, nu, nu vă sfiiți, dețin toate datele!…

Și uite așa, cu zâmbetul pe buze am trăit deznădejdea sufletească dintre cele mai adânci, de eram gata să-mi fac felul și să merg la mânăstire să mă călugăresc. Îmi alesesem și numele de monah: Haralambie. Fratele Haralambie, domnii mei.

Dar nu m-am mai dus, fiindcă moravurile… Moravurile au avut de suferit, dar eu nu pot spune că deteriorarea astfel produsă nu a fost pe gustul meu.

Da, am gustat, domnilor, am gustat, doamnelor, din bucuria damelor în mileniul III – și mi-a plăcut deschiderea aceasta la nou.

Și, în general, moftangiul. Moftangiul carpato-danubiano-pontic m-a încântat! Un deliciu. Toată ziua-bună ziua: eu asta cred, eu asta cred!, ce n-am voie să spun ce cred?, eu asta cred!, eu asta cred!

Că îmi venea să le și zic: pe vremea mea era un filosof, Kierkegaard, Sorinel cum îi ziceam noi la berărie, la Gambrinus, care a făcut constatarea că omul abuzează de libertatea de expresie pentru a se feri de libertatea de gândire…

Dar ziceți, mă, nu vă sfiiți, ziceți tot, dar, dacă nu e prea mult, gândiți înainte… Am tăcut înțelept, că v-am zis – n-am vrut să declanșez asupra lor un spirit pamfletar devastastor.

Am fost și la mare cu cortul, în Vama Veche, și am considerat că am o oarecare destoinicie în a dansa și pe muzica vulgară, în ciuda cunoscutului meu rafinament muzical, care m-a dus în trena lui Beethoven, domnii mei: Așa sunt zilele mele… una bună zece rele… (voce ghidușă, jucăușă, pozează cu brațele întinse și un picior în aer): Sunt un pescăruș, sunt un pescăruș, baaaaaws!…

Apoi m-am întors – că am avut eu inimă de mamă și nu l-am lăsat pe amărâtul ăla să stea acolo turnat ca prostu’-n tablou pentru tot restul timpului.

Poate că am greșit.

Tabloul al IV-lea

Monologul Gardianului

Gardianul literaturii române (pe un scăunel, poziție care îi potențează burta pre-cirotică, se șterge de transpirație): Ce v-au zis ăștia? Nu, că sunt cam agitați, nici nu mai știu ce să mă fac eu cu ei, că ei erau cuminți…

Așa e în perioada asta de revolte, dar de-aia am aici spray-ul ăsta paralizant (pune mâna pe spray-ul de la brâu), dacă mai face Nenea vreo nefăcută de-a lui, imediat îi gazez, păi?

Ce sunt eu aici, jandarm sau papițoi? (își strânge mai bine catarama de la curea) Adică nu mai avem respect față de autoritate, adică suntem noi toți proști că-i ținem la Paradisul pe mâncare și pe băutură o eternitate întreagă…

Nu, că doar Nenea le împuie capul cu idei, Crenguță era blând, îi mai dădeam o mâță, se juca acolo cu dânsa, nu zicea nici pâs. Adevărul e că pe el îl mai supăra și o hernie ombilicală… N-au știut biografii, dar dânsul asta a avut – hernie ombilicală… Și Mișu… Mișu este Mișu, domnii mei, ce să mai vorbim, un poet, un gânditor! Sensibil, mereu face roșu în gât.

Dar n-ați văzut unde s-a ajuns în ziua de azi? Toți golanii se folosesc de versurile sale, e și firesc, pe undeva, să se mai înflăcăreze, așa…

Păi, știți ce-am citit pe o pancartă d-asta la proteste: nu credeam să învăț a mui vreodată… Dați-vă seama unde s-a ajuns!

Dar nu, că am noroc de criticii ăștia, care-s niște oameni extraordinari. Repet: extraordinari! Ei ne fac ierarhiile, ei știu cine merită, cine nu. Extraordinari, vă spun. Oameni serioși. Profesori! Profesori doctori!

Păi, ce credeți că la Paradisul se intră chiar așa? Vii de pe stradă și intri? Uite, salut, am venit și eu, mă cheamă Andrei Crăciun, vreau și eu la poeți minori, du-te, bă, băiatule acasă.

Nu! Aici se vine mort, frumos, conform, cu aprobare de la mari noștri clasici, cu cererea-tip băgată în dosarul cu șină, cum se face, nu așa… Nu așa…

Sigur, mai împingi și o ciocolată Afrikana, la doamna de la ghișeu, dar nu așa… toți nechemații să ne bată nouă la ușă.

(opțional: Acuma, s-a vorbit din țară să-l aducă pe unul: Năstase, cică a făcut operă îmbelșugată la pușcărie, destin romantic, a vrut să se omoare, mă rog, poate știți cazul, și-a ratat și viața și moartea. Să vedem unde-l băgăm, zice că ne înțelegem noi… Acuma suntem în așteptare – să vedem când s-o săvârși dacă ne înțelegem noi…)

Alta: într-o zi a venit unul sărit bine. Vadim. Îl știți pe escrocul ăsta? Cum, nu îl știați? Domnule, că el a făcut poezii patriotice, recită (cu tonalitate de Vadim): Mafia-i stăpână şi fără rival/ E sifilis, cancer şi sida/ Ea roade-un întreg organism social/ Ea fură şi ochii de mort din spital/ Mereu ea câştigă partida…

Du-te, dom’le, de aici, zic eu de colo, nu, că Jenică Barbu trebuie să fie aici, și începe să-l strige: Jenică, Jenică, unde ești Jenică?

Du-te, dom’le, n-auzi, du-te afară la zăpadă, nu faci dumneata ordine la mine în Paradis!, începe să urle la mine escrocule, șomâldocule…

Am pus pulanul pe el, ce era să fac. Au fost nevoiți să se dea marii noștri critici jos de pe soclu, să-l dea pe ușă afară… Așa ceva, domnilor! Așa ceva… Of, că nu ne mai facem bine!

Sunt interese mari la mijloc!

Sunt interese mari la mijloc!

Tabloul al V-lea

Ostropel

Nenea (din nou la masă la Paradisul, se ține cu mâna de stomac): Mă iertați, domnilor, am mâncat un ostropel cât am fost plecat, nu prea mi-a priit.

Mișu (visător): Ostropel?

Nenea:
Ostropel, da. Nu mai știu ai noștri nici mâncare să facă...

Ionică: Aoleu, nene, zău?

Nenea: Zău, Ionică.

Mișu: Și cum ziceai, Nene, că vorbesc ăia afară, fără vocale?

Nenea: Fără, Mișule. Uite, par exemple, cuvântul sentimente. Ei acum îi spun sntmnt.

Ionică: Aoleu, nene, zău?

Nenea: Zău, Ionică. Cum să zic, ce să zic… Domnilor, românii nu se mai înjură între ei!

Ionică: Aoleu, nene, zău?

Mișu: Nu cred eu așa ceva.

Nenea: Ba da, monșer, nu mai. Acuma se zice că își dau hate, ca să știți și voi.

Ionică: Aoleu, nene, zău?

Nenea: Zău, Ionică… (oftează) Fraților, stăm aici de atâta amar de vreme, ne lasă ăștia să ne mai uităm la televizor, două ore pe zi, program, cât să ne minunăm și noi de ce s-a ales de țărșișoara românească – cum pun ăștia numai proștii să-i conducă, de ți se face dor și de dictatorul ăla bâlbâit… Mișule, Mișul meu, te rog să mă crezi, afară e foarte rău, dar n-ai vrea să vezi cu ochii tăi? Nu te-ai săturat de televiziorul ăsta?

Mișu: Parcă mai încape vorbă… Ce-aș mai cutreiera niște codri…

Nenea: Nu mai sunt codri, Mișule, i-au tăiat austriecii dumitale…

Mișu (visător): Și m-aș culca ades lângă izvor…

Nenea: Nu mai sunt izvoare, Mișule, apă îmbuteliată dacă vrei…

Mișu (și mai visător): Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam…

Nenea: Nu ți l-ai mai pune, Mișule, ai da cu deștu’ pe facebook toaaaată ziua…

Ionică: Apoi, Nene, de vrut noi om vrea, dar iertați-mă dacă mă repet, vorba ceea, capra se bășește și oaia trage rușine. Om merge să ne potolim setea, poate mai vedem și o damă, dar după aia – ce facem, Nene, după aia? Suntem totuși marii clasici ai literaturii române, nu ne putem bate joc.

Nenea: Mă, pentru ce ai scris dumneata?

Ionică: Știi bine, Nene, că nu e vorba de așa ceva. Eu am scris că m-a pus Mișu, dânsul m-a îndrumat înspre Junimea, dânsul a încurajat și unu’ ca mine, un biet învățător, să aștearnă slovă, eu am scris din prietenie, Nene, și ca să las așa ca o mărturie a ce am trăit și a ce mi-a dat gândul… Mișu m-a pus. Că eu îl știu pe Mișu de când era… Atât era Mișu când l-am cunoscut (face cu degetele semnul că era mic). Era mitel – sărăcuțul, atâta era (arată din nou), nu era Marele Eminescu…

Nenea: Rezon, nu era. Și dumneata, amicule, tu crezi că eu am scris pentru glorie? Pentru nemurire, bre? Am scris că am crezut că s-o putea îndrepta lumea, dar lumea, lumea asta!, nu se mai îndreaptă, Ionică, am văzut-o toți! Tot cu merge și așa, tot cu ne înțelegem ca oamenii, tot cu lasă-mă să te las, tot cu toți fură, să fure, domnule, dar să ne dea și nouă…

(deodată grav): Nae. A dispărut numele Nae, Ionică! Și lumea e tot plină de mitocani! Ce să vă mai zic, mă? Că ne-am greșit țara? Că e rău că n-am fost bulgari?

Mișu (se aprinde): Niciodată! Niciodată să nu mai spui așa ceva! Eu nu îngădui, eu nu permit!

Nenea: Nu spun, Mișule, nu spun, dar zi și dumneata, la ce ne folosește toată fanfaronada asta, pentru ce să fim ținuți de moftangii, scumpul meu? Ai fost dumneata moftangiu?

Mișu: N-am fost.

Nenea: Am fost eu moftangiu?

Mișu: N-ai fost, Nene.

Nenea: Și atunci, pentru ca să ce – toate mofturile, toate onorurile? Stăm încuiați aici (se înflăcărează) – de nici nu știi dacă suntem la pușcărie sau spitalul de nebuni, la ospiciu, la dracu’ să ne ia! (dă cu pumnul de masă)

Ionică: Nene, nu te mai înflăcăra și dumneata acum, Nene, că nici noi n-avem alte gânduri, și iertați-mă dacă mă repet, dar capra se bășește și oaia…

Nenea: Fiți-ar oaia a dracului, onorabile… Că eu nu mai pot. Nu mai pot! Nu – mai – pot! Ne lasă să citim cărțile ăstora noi, dar nu să mergem în salonul lor, să le strângem mâna! Să le strângem mâna, da, stimabililor. Să n-am parte de nemurirea dumitale, coane Ionică, dar vreau și eu să îi strâng mâna lui Panaitaki al nostru, grec-nu-încape-vorbă, grec de-al meu, dar a combătut foarte bine. Revoltat până la Dumnezeu – și pe bună dreptate! Apoi, parcă lui Eugen Ionescu ăla nu i-aș strânge eu mâna, deși i-aș bate și obrazul pentru ce a făcut din teatru! Mofturi! Sau lui Mielu Cioran, de ce să nu am și eu voie să îl iau în brațe pe Mielu, ca pe un frate, măcar că s-a făcut parizian și ăsta! Și pe Eliade și pe Sebastian – vreau să îi văd pe ăștia doi împreună, la aceeași masă, să mănânce și ei tot un ostropel, poftim!

Mișu: Domnule, eu am scris ce am trăit la vremea mea, că am meditat la absolut – am meditat, de ce să nu meditez? Nici mie nu-mi convine că m-au luat tichie de mărgăritar și legionarii, și comuniștii, și protocroniștii și postcomuniștii și anticomuniștii și dracu’ să-i pieptene…

Nenea: Așa-mi mai vii de acasă, Mișule.

Mișu: Că mi-a plăcut neamul nostru, românesc, mi-a plăcut, dar n-am lăsat eu vorbă să-i bage în mormânt pe ăilalți. E vina mea că atât i-a dus capul să ia din mine?

Nenea: Nu e, stimabile.

Mișu: Păi nu e, Nene, dar toate alea se sparg în capul meu. Și parcă e vreo bucurie să-ți ureze porumbeii și pescărușii noroc în fiecare zi… Și nu ne lasă – deloc nu ne lasă din ghearele lor (strânge pumnul), trebuie să se explice cu noi, să se tragă din noi, ni se urcă mititeii pe umeri zi de zi. De parcă și cititorii mai stau să se mai gândească ei cu capul lor: chiar așa o fi, cum zic ăștia? Că nu mai stau.

Ionică: Hai, gata, gata, că te-ai ambalat și dumneata, Mișule… Și iertați-mă dacă mă repet…

Nenea (sare de pe scaun, gata să îl ia de nasture): Dacă mai zici o dată aia cu oaia, te fac de pastramagiu, cât ești dumneata de mare!

Ionică (dă înapoi): Nene, nene, fii cuminte! Apoi, ce vreau eu să vă spun dumneavoastră e alta acum: ne mai țin și legați ca de glie de personajele noastre, de parcă asta vreau eu de la nemurire: să stau laaaanga de gât cu capra cu trei iezi, și cu Fomilă și Setilă. Dumneata, Nenea, tot cu Coana Veta și comediile de la Union! Păi, viață de apoi e asta? Și Mișu, săracul, că-l tot recită preșcolarii cu Somnoroase păsărele…

Nenea (râzând): Nu, că la Mișu, cea mai bună e aia cu: ne-am ales cuuuuu/ ne-am ales cuuuuu/ Domnuuuuuul Eeeeeminescu… Iartă-mă, stimabile, dar zici că au ieșit de la o casă de toleranță și s-au ales cu Doamne iartă-mă, apără și păzește! S-au ales cu… Domnul Eminescu!

Nenea și Ionică recită: Ne-am ales cuu… Ne-am ales cuu…; Mișu râde și el.

Nenea: Mă, vedeți și voi ce îi preocupă pe ăștia, că bine le-am mai zis și eu când le-am zis că o să ajungă nepoții noștri să ne blesteme că nu i-am învățat bulgărește. Asta e societate, astea sunt moravuri, astea sunt prințipii?

Ionică: Nu sunt.

Nenea: Rezon, nu sunt. Mă, noi le-am văzut pe toate. Am văzut noi Primul Război Mondial?

Ionică: L-am văzut.

Nenea: Mișule, spune drept, te gândeai dumneata că se face România Dodoloață?

Mișu: Nu mă gândeam, adică așa, poate, ca un vis, dar sub Casa de Austria.

Nenea: Nu mai e Casa de Austria, Mișule, nu mai e nimic din ce era, tu n-auzi ce vorbesc eu aici?, apoi nebunia aia dintre războaie – păi, aia fost lume, mă? Și apoi Al Doilea Război Mondial și comuniștii și tâmpitul ăla calfă de cizmar, că știi cum făceam aici în tablou când se urca și ăla în cârca noastră. Zi, Mișule, mai știi cum era când recitau copiii dresați Împărat și proletar?

Mișu (oftează): Știu, Nene, știu.

Nenea: Și acum după încă treizeci de ani, după ce că nu sunt în stare de nimic, nu mai au nici nimic sfânt, nu tu patrie, nu tu spitale, nu școli, nu tu străzi…

Mișu: Eh, parcă a fost vreodată țara noastră, așa, de capul ei…

Nenea: N-a fost, Mișule, dar nici dacă ar fi fost… Tot aici ajungeam, mă. Nu vedeți și voi cum ne furăm între noi căciulile? Eu i-o fur pe-a lui Mișu, Mișu pe a lui Ionică și Ionică și-o fură singur…

Ionică: E…

Nenea: Păi, aia e, Ionică…

Ionică: E…

Nenea: Și uite-te și dumneata la literații din ziua de azi, nu zic să nu se uite peste umăr la noi, dar să facă și dumnealor ceva, că ofertă este. Ai auzit dumneata – că doar ne uităm toată ziua la maimuțele televizate – vreun dramaturg în ultimii treizeci de ani să-i fi scris pe ăștia? Păi, ce caractere sunt aici…

Ionică: E…

Nenea: Păi aia e, Ionică, e… Că nu e! Numai moftangii, dar opera – opera unde e?

Mișu: Nu e…

Nenea: Nu e, Mișule, nu e. Mie îmi pare rău că nu l-au adus și pe Mazilu aici la noi, la clasici. Ce-aș mai fi stat eu cu el la o palavră despre Gogu și Clementina, proștii lui sub clar de lună…

Ionică: E…

Mișu (recită din Mazilu): Iubitul meu pe care-l am/ E prozatorul Thomas Mann…

Nenea (nervos): Nu i-a dus capul să-l aducă la noi, și știți de ce? Că nu mai era loc, mă! Câți clasici să avem și noi? (se foiește în tablou).

Ionică: E…

Nenea: Clasicii-n sus, clasicii-n jos, de parcă suntem craci de damă ușoară, să mă iertați. Păi, clasici au fost grecii ăia bătrâni, bă, săracii, pe ce insulă or sta și ei în tablou…

Mișu: Și când te gândești că dânșii erau și…

Nenea: Erau, Mișule, erau, că așa erau vremurile. Se țineau bărbat cu bărbat, așa este.

Ionică: E…

Nenea: Știi ce mi-ar plăcea? Să ieșim de aici și să mergem și noi la o paradă din asta pentru cei din ziua azi și, dacă ne întreabă să zicem că am venit, așa, ca o compensație morală pentru toți clasicii antichității care au avut de suferit din cauza limitelor atenienilor în înțelegerea moravurilor timpului…

Ionică: E…

Nenea: Știți voi ce e afară? Mâncare și obiecte, banane și televizoare color – atât! Nu mai e spirit, nu mai sunt idei, nu mai sunt gânditori, gânditorii nu mai fac două parale. Aia e…

Ionică: E…

Mișu (cugetând): Omul a ajuns în sfârșit un animal proprietar de obiecte!

Nenea: A ajuns, Mișule, a ajuns, de-aia trebuie să plecăm – eu nu vreau să fiu clasicul unor guguștiuci. Refuz acest abuz!

Ionică: E…

Nenea: D-aia zic, să facă și ăștia din ziua de azi o capodoperă comică, cum or putea și ei…

Mișu: Să se facă tot ce e românește posibil!

Ionică: E…

Nenea: Să se facă, să se facă! (se caută prin buzunare) Băi, ia stați așa – unde îmi e condeiul? Nu mai am condei (se caută iar prin buzunare). Nu-l mai găsesc. Mișule, mi-ai luat tu condeiul?

Mișu: Eu, dar de ce să-l iau eu? De ce mereu trebuie să dai vina pe mine? Poate ți l-a luat Ionică.

Ionică: Eu, Mișule, luam eu condeiul lui Nenea? Chiar așa…

Nenea se duce la Mișu să-l buzunărească, să caute condeiul…

Mișu: Stai, domnule, potolit, Nene, Nene, Nene… Mă gâdil, Nene, știi că sunt rău de gâdilici… Nene!

Nenea: Ia uite, ia uite… Pipa mea! Pipa mea la tine-n veston, Mișule. Mișule, te-am rugat, de o eternitate te rog: nu mai bea tutun. Știi că ai bronhopneumopatie cronică obstructivă. De-aia îmi horcăiai dumneata azi-noapte… Mișule, Mișule-nebunule, mi-ai băut tutunul…

Mișu: Admit, Nene, l-am băut, dar n-am pus mâna pe condeiul dumitale.

Nenea: Ionică, ai pus tu mâna pe condeiul meu?

Ionică: Așa mă știi tu pe mine, Nene?

Nenea: Ionică, iartă-mă că îți repet vorba ceea: capra se bășește și oaia trage rușine… Ai pus sau n-ai pus mâna pe condei?

Ionică (rușinat): Am pus Nene, uite, îl scot la iveală…

Ionică scoate la iveală condeiul și îl pune frumos pe masă, la Nenea.

Nenea: Pungași sunteți, mă, voi cu mine. Unul îmi ia pipa, unul îmi ia condeiul… La ce-ți trebuia ție, Ionică, condeiul meu, n-ai tu condeiul tău?

Ionică: Adevărul e că n-am avut niciun motiv, Nene. Am făcut și eu un gest absurd, așa, mai mult că să avem și noi mișcare scenică

TABLOUL AL VI-LEA

Monologul Baronului, monologul Ninei, monologurile lui Panaitaki și al lui Mielu

Baronul: N-aveți loc de mine, ă? Asta e, nu? N-aveți loc… Că de ce am scris ce am scris? Că de ce am scris cât am scris? Că de ce se dă Baltagul la Bacalaureat? Dar de ce să nu se dea Baltagul? Ce are Baltagul? Nu e bun Baltagul? E foarte bun Baltagul.

(opțional: Începe să fredoneze: Psycho-Killer-Psycho-Killer-Ha-ha-ha-ha-ha)

Copii… Nu vă mai place să citiți Frații Jderi, dar la Game of Thrones știți să vă uitați… Parcă eu nu știu…

Că de ce venea o moară pe Siret, că mai știu-eu-ce!, am fost mason, că am fost comunist, că i-am trădat pe masoni, că lumina vine de la răsărit, păi de unde era, bă, să vină lumina?

Că am fost la vânătoare? Că mi-a plăcut să mănânc și să beau prin hanuri? Eu ce să vă fac, mă, dacă nici să stați la o masă nu mai sunteți în stare?

Că am fost academician și am făcut politică – spre public: eu te întreb pe dumneata ce politică faci? Zi dacă te-am întrebat eu ce politică faci dumneata?

Că de ce am tras cu pușca, cu alde Gheoghiu-Dej, că am fost atât de zgârcit că și pe patul de moarte, când au vrut să-mi ia pușca să i-o dea lui Dej, am strigat la ei: Nu-pu-ca!-nu-pu-ca! (râde).

Că am fost nesimțit, de puteai să-ți faci bocanci din obrajii mei – ei îmi zic așa, și tot eu sunt nesimțit, i-auzi!

Locul meu e aici și nici să vreți nu o să mă puteți da afară de la Paradisul! Sunt prea mare! Suuuuunt preaaaaa maaaaare!

N-aveți loc de mine?

Aș!

Doamna Nina (își pune un disc la pick-up imaginar, valsează): Știați că doamnele și domnișoarele n-au voie la Paradisul decât în camerele speciale?

Da, ele nu au voie.

A fost pentru o vreme Hortensia Papadat-Bengescu, dar au dat-o jos din tablou – au zis că e prea plictistisitoare, cu concertul ei din muzică de Bach, când și când mai aduc o poetă, dar n-o lasă mult.

(se oprește din dans, ia loc pe un fotoliu, își aprinde o țigaretă lungă) Vă întrebați, atunci, de ce pe mine m-au îngăduit aici? Cum să vă spun… eu am spiritul mai masculin, așa.

Știți care a fost ideea mea fundamentală? Că societatea ideală pentru oameni este basmul, unde există binele și răul și se luptă ei ce se luptă dar până la urmă câștigă binele. Așa e în toate basmele, nu?

Comunistă – bineînțeles că am fost comunistă. Am crezut în basmul ăsta, omul trebuie să creadă în ceva. Dumneavoastră nu credeți în nimic? Nimic-nimic?!

Știți care e a doua mea idee de bază? Comunismul n-a existat niciodată, dragii mei, numai și numai pretextul comunismului pentru a instaura o dictatură. Ar fi fost bun? Nu contează, oricum nu s-ar putea întâmpla, înțelegeți, dragii mei?

Cred că… nu se simt ameninați de mine – până la urmă ce-am scris eu? Am inventat o limbă nouă și am scris în ea, mare scofală!

(recită în limba spargă, inventată de poeta Nina Cassian): Au înmorit drumatice miloave

sub rocul catinat de niturași.

Atâția venizei de bori mărgași…

Atâtea alne strămătând, estrave…

Nicicând guluiul arfic, bunurași,

n-a tofărit atâtea nerucoave.

 

Versuri pentru copii – gen minor! Poezii… Nu există poete clasice, nu știați? Bine, există Sappho, dar să fim serioși – cine a auzit de Sappho? Sappho, auzi…

Trebuie să aibă, totuși, și o femeie aici, așa că, pentru o vreme, sunt eu. Am auzit aberația că aș fi fost impusă de Partidul Comunist, că altfel n-aș fi ajuns niciodată să…

Băi! Mie mi-au fost interzise cărți, am fugit din țară ca să nu mă omoare Securitatea ca pe Babu Ursu și am fugit în America…

L-am cunoscut și pe Bill Clinton. Pe Bill, da… Da… Mi-a făcut un gest foarte frumos… Bill… Foarte frumos…

Apoi am murit la New York, vi se pare puțin să mori la New York?

Zâmbește.

Panaitaki (își arată palma dreapta): Asta nu e palma unui scriitor, asta e palma unui zugrav. Când mi s-a publicat Chira Chiralina, eu eram pe schele și zugrăveam un liceu din cartierul Saint-Germain din Paris. Nu cred că e cineva care vrea mai mult ca mine să iasă de aici!

Mielu (îl împinge cu un gest precipitat, ca și cum l-ar da la o parte): Iartă-mă, Panaitaki, dar nu cred că trivialul interesează pe cineva. Să ne concentrăm pe lucrurile esențiale, Panaitaki dragă, neesențialul să-l dăm deoparte. Mereu ți-am spus, fă un efort volitiv și…

Panaitaki (se inflamează): Neesențial?! Neesențial?! Viața oamenilor din rând e tot ce poate fi mai important, dragul meu! Nu există nimic mai important – voi toți, marii gânditori…

Mielu (pare deodată pierdut): Pe mine mă lasă să plec.

Panaitaki: Iar ai început, Mielule? Cum să te lase?

Mielu: Mă lasă, mă lasă. Sunt filosof, nu sunt reprezentativ pentru literatură, mă mută la filosofi, o să vezi. (Între timp umflă un balon de bâlci căruia îi dă forma unui animal).

Panaitaki: Nu, că iar ai luat-o…

Mielu: N-am luat-o, n-am luat-o, nu sunt reprezentativ, n-auzi? În plus, Parisul și-a pus o amprentă neagativă asupra mea. (Umflă alt balon)

Panaitaki (plictistit): Hai, nu mai spune.

Mielu: M-a făcut pesimist, m-a făcut sceptic! N-am mai fost român.Și eu nici n-am scris literatură! Eu am detestat literatura! Ce să caut eu aici?

Se uită ca pe o fereastră, cu baloanele în mână.

Mielu: Iar dansează Doamna Nina… Să vezi că iar rămâne… Hm…

Ia un ac și sparge gele două baloane.

Tot Mielu: Scuză-mă, sunt nevrotic, așa mai fac eu…

Panaitaki (îi dă un ghiont, se așază lângă el): Bă, nebunule… Dai și tu ceva de băut cât ne uităm?

Mielu (pare și mai pierdut):
Dau… (scoate din palton o bere la doză, o desface, i-o întinde lui Panaitaki, își scoate și el una, ciocnesc, beau): Ce zici, rămâne nudă?

Panaitaki: Ce să mai zic? Când nu te ia filosofia și nu vrei să știi ce căutăm aici, ești simpatic.

Mielu (râde): Sunt simpatic, simpatic sunt. Ni-na, Ni-na, Niiii-na, Niii-na-baleri-na, Niiii-na-Cabalina (nechează), Niiiiina, Panaitaki!

Panaitaki: Ești simpatic, da. Mă uitam la ce e în Siria (arată spre televizor, în altă direcție). Știi că o dată în Damasc nu-mi mai aminteam cum îl cheamă pe cel care a scris Hamlet?

Mielu: Shakespeare!
Panaitaki: Știu, Mielule, știu că e Shakespeare. Dar atunci nu-mi mai aminteam. Și am umblat prin tot Damascul: mă, tu știi cine a scris Hamlet? Așa la unul, așa la altul, nimeni nu știa.

Mielu: Shakespeare!

Panaitaki: Shakespare, da, dar uite că niciun om din Damasc nu știa cine a scris Hamlet. După două săptămâni am dat de un individ uman care mi-a spus ce uitasem. (bea din bere).

Mielu: Shakespeare!
Panaitaki: Shakespeare… Și știi ce rost au toate astea?

Mielu: Nu știu!
Panaitaki: Aia e, domnule Mielu… că toate astea n-au niciun rost… (își privește palmele): Doar palmele astea au rost. Mâinile unui zugrav. Înțelegi?

Mielu: Nu înțeleg.

Panaitaki: La Paris nimic din toate astea nu contează, Mielule… Înțelegi?

Mielu: Ce să înțeleg, Panaitaki? Mai bine fă un efort volitiv și…

Panaitaki: Ce să fac, mă?

Mielu: Un efort volitiv. Tu știi ce i-am zis lui Camus când m-a întrebat de ce nu fac un efort volitiv să scriu mai comercial?

Panaitaki: Ce i-ai zis?

Mielu: I-am zis lui Camus: ia, că te bag în pizda mă-tii și pe tine, Camus.

Panaitaki râde.

Mielu (deodată trist): À quoi bon avoir quitté Coasta Boacii, Panaitaki

TABLOUL AL VII-LEA

Confesiunea

Nenea, Mișu și Ionică la masa lor.

Nenea: Mă, ia făceți-vă un pic încoace, că am terminat de cizelat ideea – e perfectă acuma.

Mișu și Ionică se fac mai încoace.

Nenea: Mă, eu mai am niște bănuți de aur puși deoparte de la Momuloaia.

Ionică: Șini uăi?

Nenea: Momuloaia, Ionică, mătușă-mea.

Ionică: Momuloaia?!

Nenea: Momuloaia, da – nu prea îmi știi biografia, bag seamă. I-am pus într-un cufăr și i-am îngropat bine, în pământ nemțesc.

Mișu: Nemțesc…

Nenea: Nemțesc, Mișule. Mă, voi îl știți pe Cehov?…

Ionică: Șini uăi?

Nenea: Cehov, Ionică. Pescărușul…

Ionică: Pescărușul?!

Nenea: Pescărușul, da. Un dramaturg, Ionică, un dramaturg rus. Și ce zicea moftangiul de Cehov?

Ionică: Ia, chiar așa, ce zicea moftangiul?

Nenea: Zicea că dacă în actul II apare o armă cineva va trage cu ea până la sfârșitul piesei.

Ionică: Și ce treabă avem noi cu Cehov ăsta al dumitale?

Nenea: Nu prea ai fost atent, bag seamă la actul II – n-ai văzut că Baronul a apărut cu o pușcă?

Ionică: Aoleu. Și o să tragă după noi?

Nenea: Greșit, Ionică. Noi o să tragem după ei.

Mișu: Tragem?

Nenea: Mă, tragem, nu tragem, uite cum facem – îl trimitem pe Al Doilea Critic să ni-l aducă pe Baron aici la masă, așa ca un gest, să fie frumos. Îi dăm niște mastică să-i reperăm onoarea de mare clasic, îl îmbătăm bine, îi luăm pușca, și dimineața, la apel, îl omorâm pe Gardianul Literaturii Române, dacă opune rezistență. Și fugim, mă! Fugim de nu ne mai oprim. Simplu ca bună-ziua.

Mișu: Briliant. Briliant! Ești briliant, Nene!

Ionică: Dar nu mai bine îi dăm foc, ca-n Capra cu Trei Iezi?

Nenea: Nu mai e voie, Ionică, să dai foc, suntem în mileniul III – nu se mai dă foc, se sperie copiii.

Ionică: Dar putem măcar să trecem pe la Humulești înainte, să văd și eu ce-a mai rămas din Ozana cea frumos curgătoare?

Nenea: Trecem, trecem, Ionică, mergem și la bulgari.

Mișu (se ridică în picioare): La Sofia, la Sofia?

Nenea: Și apoi la Berlin, domnii mei… La Berlin!

Ionică: Mie, mi-e cam așa, cu Berlinul aista, știți că eu nu sunt prea (nu-și găsește cuvântul)

Nenea: Cosmopolit, Ionică. Nu ești prea cosmopolit, dar o să vezi că e plină toată Europa de moldoveni de-ai dumitale.

Ionică: Și ce-o să se aleagă de Paradisul?

Nenea: Nu ne mai privește. S-or duce în beci și i-or scoate iar de acolo pe popa Dosoftei, pe Grigore Ureche, pe Miron Costin, pe Dimitrie Cantemir – treaba dumnealor.

Mișu (ștergându-și meticulos rama tabloului): Nene, ești briliant, dar eu nu mai merg nicăieri.

Nenea: Ce mai e acum, Mișule, ce te mai roade pe dumneata? (către public): Nu, că așa face dumnealui, când e agitat, își lustruiește tabloul.

Mișu: Ce să fie, Nene, știi bine ce este… Nu pot pentru ca să… până nu-mi spui în față tot adevărul!

Nenea: Ce adevăr vrei tu, Mișule? Da, este adevărat. Am întreținut raporturi trupești cu doamna Micle…

Mișu: Mișelule! (sare la bătaie)

Ionică: Mișule, domolește-te, Mișule, că ni-l omori pe Nenea.

Mișu: Te strâng de gât și te distrug!

Nenea: Sări, Ionică, sări! Sări, vecine, ia-l de pe mine.

Ionică (sărind): Mișule, cugetă, Mișule: se compară o aventură, că asta a avut și Nenea, colo, iaca o aventură, momente izolate care trec, cu ditamai povestea de amor… Mișule, iubirea dumneavoastră, a ta și doamnei Micle, ne-a dat literatura română, Mișule!… Toată opera dumitale… toate poemele pentru dânsa…

Mișu tot caută să dea în Nenea, Ionică tot caută să-i despartă.

Ionică: Mișule, ca un frate îți ordon: gata! Mișule! Am de făcut o confesiune. Și eu…

Mișu se oprește, ca trăznit.

Mișu (cu lacrimi în ochi): Cum, și tu… Ionică?

Ionică: Și eu, Mișule, și eu. Me too, Mișule. Îmi pare rău că n-am avut puterea, forța, adică, tăria, adică… pentru a mă mărturisi. Țin în mine, Mișule, de o sută și… de ani, țin în mine și nu mi-a fost bine ținând… Dar n-am avut inima, inima nu m-a lăsat să vin în fața dumitale… Dar s-a întâmplat… s-a întâmplat… Dumneata erai plecat la București, doamna mereu cerea consolare și… Te rog să mă ierți. Vorba ceea: capra dacă ridică și ea coada, tot oaia trage rușinea și… Uite, îți cad în genunchi (se lasă în genunchi)…

Nenea: Iartă-l, Mișule, iartă-l și iubește-l. Haideți, haideți să ne îmbrățișăm.

Mișu e apatic, ceilalți îl îmbrățișează mai mult forțat.

Ionică (râde): Hai, mă, Mișule, chiar ai crezut că…? Am zis și eu așa ca să detensionez conflictul. Știi că Nenea e dramaturg și are nevoie de conflict… N-am pus eu mâna pe doamna Micle, păcatele mele…

Mișu (fericit): Frate!

Nenea (îmbrățișându-i): Bravo, bravo. Domnii mei, ce vă rog eu – să nu lăsăm alcovul de odinioară să ne strice viitorul! Vă rog, vă rog frumos.

TABLOUL AL VIII-LEA

Marea evadare

Nenea îl cheamă pe Al Doilea Critic (Criticul II) și-l trimite după Baron. Intră Baronul cu pușca în mână.

Nenea: Baroane, pe legea mea, arăți grozav. Vin’ la Nenea, să te pupe.

Ionică: Ia, hai să mai vorbim și noi, Baroane. Îți pun niște mastică?

Baronul: Toarnă, băiete.

Ionică: Mișule, ia umblă de vezi n-avem și niște curcani la rece…

Nenea: Avem curcani superbi, Baroane.

Baronul: Dar ce e, mă, cu voi, așa de… cordiali?

Mișu aduce curcanii și îi pune pe masă. Se așază.

Mișu: Ce să fie, Baroane? Am mai avut noi de împărțit aici la Paradisul între noi, dar nu se cădea să stăm așa… în lipsa unui dialog constructiv. Suntem totuși marii clasici ai literaturii române, marii noștri clasici suntem, adică…

Baronul: Că bine ziceți.

Nenea: Hai să-ți mai pun un păhărel, Baroane.

Baronul: Bună mastică, n-am ce zice.

Nenea: Bună, de.

Baronul dă semne că se îmbată, îi cade bărbia. Deodată, Ionică sare și îi pușca.

Ionică: Unul nu mișcă!

Nenea spre critici: Haideți, frumușeilor, haideți la Nenea.

Mișu (legându-i cu o sfoară): Păcat că l-au dat afară de la Paradisul pe Marele Critic, ce ar mai fi râs și el… (Se maimuțărește, dă din deget ca o babă): Forme fără fond, forme fără fond!

Nenea: Și acuma așteptăm zorile!

*

Gardianul (apare în pas de defilare): Caragiale!

Caragiale scoate pușca printre gratii.

Nenea: Nu mai e Caragiale. S-a dus Caragiale. S-a dus Nenea… Dacă scoți o vorbă, îți zbor creierii, mă, nenorocitule!

Ionică: Hai, hai, ia vino mătăluță…

Îl trage și-l bagă în celulă, Mișu îl leagă fredonând Psycho Killer-Ha-Ha-Ha-Ha-Ha…

Gardianul face ca Elena Ceaușescu: Nu mă legați, mă, copii, v-am fost ca o mamă… Mă! Nu mă legați!

Nenea trage pe sub mustăți aerul libertății.

Ionică: Hai să-i eliberăm și pe ceilalți, să se ducă și dânșii unde-or ști.

Nenea: Haidem!

Mișu vine în urmă cu pușca în mână.

Ionică: Nene, dar cu pușca asta nu mai tragem?

Nenea: Nu mai tragem, Ionică, uite – spunem un călduros adio teatrului clasic!

Ionică & Mișu (într-un glas): Adio, adio, adio!

Nenea: Muzica! Muzica!

Începe să se audă Psycho Killer și cei trei ies din scenă în pași de dans.

Cade cortina.

Apar toți pe scenă dansând Psycho Killer-Ha-Ha-Ha (șlagărul interpretat de formația vocal-instrumentală Talking Heads).

  • sfârșit.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here