Imagine e ansamblu cu eroii poveștii noastre: prietena familiei, Sunita, bunica, Oana. Credit foto: Andrei Lupu
Imagine e ansamblu cu eroii poveștii noastre: prietena familiei, Sunita, bunica, Raj și micuța Oana, indianca. Credit foto: Andrei Lupu

În Giulești Sârbi, am intrat într-o casă de oameni unde locuiesc – într-o singură încăpere – paisprezece oameni. Uneori, cincisprezece. Cel mai mic are câteva zile. Cea mai în etate, străbunica nou-născutului, șaptezeci și șapte. Dar ea vine doar în vizită, tocmai din județul Argeș. De la statul român, bani în casă le vin 420 de lei pentru alocațiile copiilor care au acte. Asta înseamnă treizeci de lei lunar pentru fiecare din cei paisprezece. În rest, trăiesc din fier vechi și vânzare de semințe și eugenii și alte asemenea într-un personal care merge la Roșiori.

 

În Giulești Sârbi, un dialog poate să înceapă și așa, și chiar așa începe:

–         Salut, tati. Aveți buletin?

–          N-avem, frate, suntem amărâți.

–         Acte pe casă aveți?

–         De unde, frățioare? Cum să îți zic eu, am ridicat o cameră fără acte. Suntem mulți. Cinci copii mici. Stăm acolo, toți, peste grămadă. În curte ținem și caii, și căruța, și tot, ca vai de lume.

–         Muncește vreunul?

–         De unde?

–         Și din ce trăiți?

–         Fier vechi. De la “Groapă”.

Apoi, intri în camera aceea. E mică. Mai mică decât o garsonieră confort III. Oamenii mai au o bucătărie și un fel de cameră, încă și mai mică, practic un simplu hol de trecere Afli: acolo, în acest perimetru, locuiesc paisprezece oameni. Iată-i.

 

În tinerețe, doamna Marcela a fost mai rea și a ajuns la pușcărie, de unde a ieșit tatutată. Credit foto: Andrei Lupu
În tinerețe, doamna Marcela a fost mai rea și a ajuns la pușcărie, de unde a ieșit tatutată. Credit foto: Andrei Lupu

1.Doamna Marcela – are cincizeci și șase de ani, acum, pe 10 martie. A avut opt copii, îi mai trăiesc șapte. O fată i-a fost ucisă de bărbatul pe care-l luase. Avea șaptesprezece ani. Criminalul a murit în pușcărie. Au trecut cincisprezece ani de atunci. Doamna Marcela nu este giuleșteancă. De loc, e de prin părțile Argeșului. Cum a ajuns ea aici? “M-am măritat, cum altfel?”. A găsit ea bărbat tocmai din Giulești Sârbi?! A găsit, cum să nu găsească? Se și miră de naivitatea noastră: “Cum să nu găsească, domnule, omul femeia? Țiganul meu a fost muzicant, acordeonist, eu sunt dintr-un neam de fierari, tata-mare, unchii mei, toți potcoveau cai, făceau căruțe, dar m-a găsit țiganul meu la o nuntă, m-a găsit ușor, cum se găsește fata cu băiatul, i-a plăcut de mine, mi-a plăcut de el, m-a luat și am început viața. La cinșpe ani am făcut primul copil. Am fată mare, de patruzeci de ani. Nu stă aici.” Doamna Marcela este foarte tatuată. Are tatuaje pe antebrațe, și nu numai. Sunt făcute cu multă vreme în urmă, în tinerețe, când a fost și pe la pușcărie, căci a trecut și pe acolo. Ce-a văzut după gratii, ce n-a văzut, cert e că nu i-a mai trebuit, s-a ținut departe, să nu mai cadă. Doamna Marcela povestește că nu a fost cazul să fure vreodată din buzunarul omului, a mâncat “de la stat, ca toată lumea”, nu vrea să ofere detalii despre acest episod – “a trecut”. Doamna Marcela guvernează această odaie precum Ursula din “Un veac de singurătate”. Știe rostul tuturor lucrurilor, și lucrurile știu că ea știe și nu îi ies din cuvânt. Doamna Marcela găzduiește în curte o căruță și un cal. Își fac treaba așa, la “Groapă”. Strâng fier vechi.  Mănâncă: o mâncărică de cartofi, o pâine goală, o ciorbiță de fasole, uneori câte o pungă de pufuleți, iar la zile mari chiar și un desert. Ce dă Dumnezeu. Dacă nu dă, se culcă, toți, înfometați. Sunt sute de mii de copii în România care adorm înfometați. De obicei, ei nu apar decât în statistici. Acum, îi puteți privi pe unii dintre ei. Au un chip și au un nume.

 

Sunita e stâlpul casei. Credit foto: Andrei Lupu
Sunita e stâlpul casei. Credit foto: Andrei Lupu

2. Sunita – pe Sunita o cheamă, de fapt, Mona.  Are treizeci de ani. Sunita era o fată frumoasă din filmul de cinema “Lanțul amintirilor”. Era filmul de cinema preferat al doamnei Marcela, mama Sunitei, în tinerețe. Sunita cea de dincoace de ecran este cea mai dusă la școală din toată odaia. A ajuns până în gimnaziu. Sunita vinde, în tren, semințe, vinde eugenii, vinde ciocolată, vinde orice. Mai primește amenzi, fiindcă nu e legal ce face. Are amenzi și de cinci sute de lei. Răspunsul Sunitei la această stare de fapt este: “Păi, cinci milioane de lei vechi  nu-i fac pe lună!”. În cele mai bune zile obține un câștig de douăzeci de lei. Dar asemenea zile sunt foarte rare. Iar duminica nu merge pe tren. Oamenii au televizor, fără culori, care se vede, cu purici, exclusiv pe TVR 1. Dar știu ce se întâmplă prin țară. Au auzit de DNA și înfăptuirea actului de justiție. Doamna Marcela nu are însă, încredere, în justiție, și nici Sunita nu are. Ele sunt de părere că asta nu e dreptate, că ăsta e mișto, să stai un an la pușcărie c-ai furat milioane de euro. Sunitei i-ar conveni și ei să fure banii ăștia și să se ducă la închisoare. Fluierând s-ar duce! În odaie se aduce des în discuție cazul Elenei Udrea, care – așa au auzit oamenii – a cerut să i se aducă veselă de acasă, să i se aducă foen, să-și usuce blonda podoabă capilară. Marcela întărește dorința Sunitei de a ajunge într-o asemenea situație (“foen, auzi!”), evocând pușcăria de pe vremea ei, сând „la bulău se mânca arpacaș, de-ți tronsea în gură”. Acum: “Nu mai stau treij’ de hoți pe cameră, în paturi suprapuse. Acum opt inși, poate patru. Modern. Televizoare, calculatoare, telefoane, alea, alea. E mai mare dragul să stai la pușcărie, îți vine să ieși în stradă și să dai în cap la lume. Ăia mari e mari și în pușcărie. Ăia mici rămâne mici, rămâne amărâți, că nu e căutați (n.m. – nu primesc vizite de acasă, și nici pachet)”. Marcela știe ce spune: are un fiu care a căzut la pușcărie. E pe la Giurgiu. Nici Marcela, nici Sunita nu se îngrijesc de pâinea fiului și fratelui lor. Și zice Marcela, ca într-o problemă de matematică și de inimă: “Zicem că am zece pâini, nu pot să iau din gura la copiii ăștia mai mici. Copiii cer: mamaie, pâine. Și atunci nu le iau din gură ca să îi dau lui, că el are mâncare la pușcărie.”

 

El, cel din prim-plan, este Mario. Credit foto: Andrei Lupu
El, cel din prim-plan, este Mario. Credit foto: Andrei Lupu

3. Marioare treisprezece ani și a fost dat afară din școală, fiindcă avea prea multe absențe și era agresiv cu ceilalți copii. Le cam dădea bătaie. Este, totodată, printre cei mai eficienți în adunarea de fier vechi. Munca sa este indispensabila pentru hrana, puțină și proastă, a familiei. A fost doar în clasa I și în clasa a II-a, la școala 162. Și-a cam făcut de cap cât a fost maică-sa plecată în stăinătate (a stat patru luni prin Spania, în căutarea zadarnică a unui rost). E hotărât să meargă, din toamnă, “la fefeu” (n.m. – la “fără frecvență”). Îl încurajăm în acest sens.

4. Un copil absent – fiu al Sunitei, are unsprezece ani, e plecat prin cartier, la joacă. Nimeni nu se obosește să ni-l mai prezinte. Aflăm doar că nu are certificat de naștere, acum Sunita trebuie să umble prin tribunale, să se dea o hotărâre judecătoarească în ceea ce îl privește. Dar Sunita nu are timp să umble prin tribunale. Dacă nu e în personalul de Roșiori îi mor copiii de foame.

5. Oana – elevă în clasa I, merge la after-school la Muzeul Culturii Romilor. Scrie și desenează foarte frumos. Are certificat de naștere. A moștenit, de la bunică, pasiunea pentru filmele indiene. Îi place și să danseze. Și-a desenat un punct roșu, cu carioca, în frunte, și se crede indiancă. Dansează.

 

Paul, alături de doamna Marcela. În brațele bunică-sii, micul Robert. Credit foto: Andrei Lupu
Paul, alături de doamna Marcela. În brațele bunică-sii, micul Robert. Credit foto: Andrei Lupu

6. Robert – abia a învățat să meargă în picioare. Aleargă de la un om la altul. E al lui Sunitei și el. Are doar un an și jumătate. Vrea bobo. Bunica îi dă bobo.

7. Raj  – îl cheamă Alex, dar i se spune Raj (în onoarea marelui actor indian Raj Kapoor) sau, uneori, Șeriful. E fiu al Marcelei, are doar nouăsprezece ani, s-a căsătorit recent cu Mădălina, au împreună doi fii (mezinul nu era încă născut în ziua când le-am trecut pragul). Nu muncește. Trăiește din fier vechi. Nu mai prezintă speranțe. Poate-poate să mai fie ceva doar dacă ar ajunge la televizor, la Măruță. A fost un caz în Giulești Sârbi, cu unii, ai lu’ Rică – i-au dat la Pro TV și au fost ajutați. Dar, de ce să ne mintă el pe noi?, nu prea crede nici în d-astea.

8. Mădălina  – soția lui Raj. Are optsprezece ani. Are doi copii cu bărbatul ei. La ea vin des penticostalii (două fete), îi aduc Bibliile lor, o ademenesc să meargă pe la Adunare. Fiii ei poartă nume biblice: Iosif și Moise. Se roagă des la Dumnezeu pentru mai multă credință. Ceilalți membri al familiei ar prefera un ajutor mai concret de la penticostali. Nădejdea singură nu ține de foame.

9. Iosif – doi ani. S-a născut la începutul lui ianuarie, în proximitatea zilei de Sfântul Ion. Sunita a insistat ca acest nepot al ei să nu primească numele Ion, fiindcă – așa consideră – nu e un nume frumos. A optat pentru Iosif, tot biblic, iar Raj și Mădălina i-au dat ascultare. Sunita este, de facto, liderul familiei – după doamna Marcela, desigur.

10. Moise – nu era născut atunci când i-am vizitat familia, are doar câteva zile, l-au adus de la Maternitate, e sănătos, mama e bine. Există și varianta să fie botezat Domnul, nu Moise, dar sunt șanse mai puține pentru una ca asta. Botezul lui Moise (sau Domnul) se va face în același timp cu cel al lui Iosif, pentru eficientizarea costurilor.

11. Andreea – e nepoata doamnei Marcela, fiica fiului aflat în detenție. Are un copil și mai mic, de două săptămâni. Cel mic va fi botezat Lucas, nici el nu are acte, și nici nu avea curând, căci nici mama sa nu are. Iar legislația în România întreține deocamdată acest cerc vicios: dacă mama nu are acte, nici copilului nu i se fac. Andreea e minoră, are șaptesprezece ani. Pe Andreea a crescut-o Sunita de când s-a născut, mama ei a abandonat-o și și-a refăcut viața undeva prin Teleorman. Se aude că s-ar fi stabilit chiar în Alexandria. S-a măritat acolo, a avut alți copii. A uitat de familia aceasta.

12. Lucas – fiul Andreei, l-ați cunoscut deja,  doarme. La două săptămâni, nici nu ar avea ce altceva să facă.

13. Paul – are douăzeci și unu de ani. E de aici, din cartier. Trăiește cu Andreea. E tatăl lui Lucas și ar face orice pentru ca fiul său să aibă un certificat de naștere, să poate beneficia măcar de alocație. 84 de lei e o alocație astăzi în România. Visează cu ochii deschiși la banii ăștia. Paul nu muncește, nu are unde, nu are nicio calificare. Strânge și el fier vechi.

14. O prietenă de familie Sunita nu are doar greutăți, ea are și o inimă mare. A luat o fată de pe stradă și a adus-o în casă, nu avea unde să stea fata aceasta. Este cea mai bună prietenă ai ei acum. Îi ajută la fier vechi și nu vorbește niciodată dacă nu i se adresează cineva. Stă mai mult cu capul în pământ.

Construcția care le ține loc de casă acestor oameni. Credit foto: Andrei Lupu
Construcția care le ține loc de casă acestor oameni. Credit foto: Andrei Lupu

Uneori, în această casă mai vine și mama Marcelei. O femeie născută care nu își spune numele (“eu sunt ‘Bunica’”), dar spune că e născută pe 20 august 1938. Leoaică! Femeie la șaptezeci și opt de ani, din Argeș, desigur. De la țară. A avut trei copii. A lucrat ca femeie de serviciu în Pitești. A făcut treizeci de ani naveta. Nu e mulțumită de cum a curs viața singurei ei fete, Marcela. N-a ascultat-o. A fugit din școală ca să se mărite cu acordeonistul. Acum, e prea târziu pentru până și pentru regrete. Spune așa ’Bunica’: “Trebuia să o omor, nu altceva, dar puteam eu să o omor doar pentru că i-a plăcut să se mărite?”. Frații Marcelei sunt mai bine. Unul e în Spania, dar a avut un necaz mare, i-a murit băiatul într-un accident de TIR acum un an și jumătate. Celălalt e maistru prin Argeș.

În afară de alocațiile copiilor cu acte (Mario, Oana, Robert, Iosif, Moise), nimeni nu are nicio sursă de venit. Sunita trăiește din eugeniile ei de pe tren, ceilalți răscolesc “Groapa” în căutare de fier vechi. Paisprezece oameni, 420 de lei siguri. Asta înseamnă treizeci de lei pe lună pentru fiecare dintre ei.

Se jură că niciun reprezentant al niciunei autorități a statului român nu a ajuns vreodată până aici, să îi întrebe dacă îi doare ceva, dacă au acte, ce le lipsește, să le dea măcar o speranță. Lemne de foc iau tot din “Groapă”. Ajutor social? Doamna Marcela dă din mână a lehamite și spune un singur cuvânt: “Nimic!”.

Acești oameni sunt cetățeni ai sectorului 1 din București, cea mai bogată unitate administrative din România. Locuiesc pe Drumul Gării, în Giulești Sârbi și n-au niciun orizont. Au auzit de primarul lor, Chiliman, dar: “Nu i-am văzut fața nici în poză”. Le transmitem că a avut și Chiliman problemele sale cu legea. Doamna Marcela îi urează că dacă ajunge să fie condamnat la pușcărie, acolo să stea, că bine nu le-a făcut.

Lumină în casă au tras de la vecini. Plătesc 120 de lei pe lună. Apă iau fie de la un puț, tot din vecini, fie de la o cișmea, care momentan era distrusă. O vandalizaseră niște drogați. Ei nu se amestecă, însă, cu aceștia. Spune Raj: “Dincolo de linia ferată – acolo e drogații. N-avem probleme, de ce să spunem că avem probleme cu ei?”. Doamna Marcela încheie cu o parabolă: “Pe pământul ăsta e fiecare om cu viața lui, să facă fiecare ce vrea cu viața lui. E ca șarpele pe drum. Dacă nu te lovești de el, nu te doare capul.”

Întâlnirile cu oamenii din Giulești Sârbi au fost facilitate prin proiectul “Grup Local de Inițiativă pentru dezvoltarea comunității Giulești Sârbi”. Le mulțumim, pe acastă cale, pentru sprijin, și prietenilor de la Muzeul Culturii Romilor și de la Asociația RomanoButiQ. 

2 COMENTARII

Lasă un răspuns la Salutări din Giulești Sârbi: povești nespuse cu oameni adevărați (episodul 6) – Groapa | Andrei Crăciun Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here